09.07.2014

Autor: Tusa Enache

Comunități și tradiții la bulgarii și românii din Dobrogea. Partea 1a.

În cadrul cercetării am urmărit evoluţia diferitelor identităţi etnice şi politice din Dobrogea precum şi interferenţele, interconexiunile pe care aceste populaţii le-au avut de-a lungul timpului între ele şi în relaţie cu alte identităţi cu care au intrat în legături politice, economice şi culturale. Dobrogea a constituit de-a lungul timpului un important nod comercial şi de schimb între Occident şi Orient fapt care a stimulat progresul provinciei dintre Dunăre şi Marea Neagră (1).  Dat fiind faptul că prin provincia transdunăreană s-au perindat de-a lungul timpului numeroase populaţii (2)  avem de-a face aici cu un mozaic etno-cultural foarte eterogen, unic, în spaţiul românesc care comportă anumite particularităţi în funcţie de cultura materială şi spirituală a fiecărei comunităţi. Acesta a fost și motivul pentru care am întreprins  demersul științific de față care se concretizează în prezentul studiu care își propune să prezinte obiceiurile și tradițiile din Dobrogea. Acest spațiu cultural divers care a pătruns în mentalul colectiv al grupurilor entice care trăiesc de mai multe secole. Astfel de componente sunt relaţiile sociale intra şi extra comunitare în spațiul dar și comunicarea între membrii grupurilor de bulgari și români  din acest habitat istoric și geographic care face parte din România și Bulgaria. Integrarea în vecinătate, în comunitate sau altă zonă locuire a fost evaluată prin intermediul extensiei relaţiilor familiale şi de strânsă prietenie în aceste ariile de locuire și de reprezentare culturală. A fost evidenţiată o corelaţie negativă între identificarea cu comunitatea şi preponderenţa contactelor sociale în altă localitate.  Cultura spirituală a poporului român este foarte apropiată de cultura poporului bulgar ca urmare a interacțiunii și influențelor de lungă durată dintre cele două comunități. 
 
            Obiceiurile și credințele populare reprezintă sinteza originală de tradiții arhaice, moștenire latină și influențe slave care se manifestă târziu. Aceasta sugerează că în timp ce identificarea socială este o componentă importantă a protestului social, identificarea în sine are la bază relaţiile sociale şi definirea consensuală a realităţii (3).  Privilegiul sultanului Mustafa din 1784 prin care se reglementează raporturile comerciale dintre ciobanii şi negustorii transilvăneni precum şi unii negustori din Kustenje (Constanţa) confirmă aceleaşi realităţi (4). Cei care s-au statornicit ca locuitori ai Dobrogei, au început să practice tot mai mult agricultura propriu-zisă, fenomen ce va avea amploare o dată cu revenirea Dobrogei la România. Din punct de vedere economic, mocanii au constituit elementul cel mai activ al provinciei, depăşindu-i în multe privinţe şi pe românii autohtoni, striviţi de multiseculara stăpânire otomană (5). Numărul păstorilor transilvăneni trecuţi cu turmele peste Dunăre a sporit în cursul secolului al XlX-lea. Iar dacă o parte a lor se întorcea primăvara în Carpaţi, „altă parte a lor rămânea definitiv fixată în Dobrogea” (6).  Ei se căsătoreau în general între ei sau cu fete de români localnici, câteodată şi cu fete de bulgari, şi întemeiau gospodării noi în sate vechi, chiar îşi întemeiau sate noi. Despre acești români Ionescu de la Brad consemnează informații conform cărora ei „se stabilesc aici si se însoară cu fete de români și mulți dintre dânșii trăesc de multă vreme în Dobrogea” (7). Tot Ionescu de la Brad consemna într-o scrisoare adresată lui Ion Ghica că: „mocanii cei mai însemnați în Dobrogea sunt din Kazanul Balcicului (aici sensul termenului este acela de Kaza, unitate administrativ-teritorială otomană): Ion Munteanu, Vasile Milea, Dimitrie Bobinaru, Neculai Șchiopu, în Kazanul Kiustengei (kazaua Constanța) sunt: Hagiu Poenaru, Zaharia Blebea, Jălea Duțu, Iacob Craiul, în kazaoa Babalii (kazaua Babadag): Ion Tâlnaru, Gheorghe Roșca ; în Kazaoa Tulcii: feciorii Oancei și Golea, care se află la Tulcea așezați de multă vrăme” (8). 
 
            În România, obiceiurile și tradițiile au un calendar special determinat de anotimpurile care stabilesc tipul de zile faste ce stabilesc ciclul sărbătorilor. Astfel obiceiurile calendaristice de  iarnă  încep odată cu Ajunul Crăciunului (24 decembrie)  și continuă până la Praznicul Sf.  Ioan Botezătorul (7 ianuarie ). Este cel mai important ciclu de obiceiuri în tradiția religioasă și mitologia populară românească în care au loc foarte multe ritualuri interesante și manifestări ale culturii etnice și folclorice.  Începutul sărbătorilor de iarnă declanșază o serie de manifestări religioase și sociale care se aseamănă cu cele din tradiția bulgară. Grupuri de copii merg din casă în casă, în același timp grupuri de tineri sau de bărbați îi însoțesc și urează proprietarilor sănătate și fertilitate iar gazdele îi primesc în casele lor și îi ospătează. Tot cu această ocazie se interpretează diverse imnuri și cântece dedicate Crăciunului (colinde)  care au un conținut laic cu influențe ale motivelor din baladele și legendele românești. În acest ciclu de sărbători sun interpretate și colinde cu teme religioase care descriu Nașterea Mântuitorului, și etapele de după acest eveniment important din viața creștinilor. Prin aceste cântece colindătorii urează bunăstare în casă, fericire și înțelegere în familie, mult belșug. Cea mai bogată în credințe și obiceiuri pentru români este seara înainte de Anul Nou sau seara de Sf. Vasile.  În unele regiuni din România se colină și în seara de Sf. Vasile iar în multe zone ale țării se practică obiceiul străvechi care se numește „plugușorul” ce reprezintă tot un vechi colind. Noaptea de Anul Nou este considerată că are puteri magice. În ajunul Anului Nou se  joacă un dans ritual cu măști pe care îl reprezintă bărbații sau băieții. 
 
            Aici putem aminti asemănarea care se face cu dansurile bulgărești „kukeri”. Un alt obicei este Sorcova, în prima zi de Anul Nou însă acest obicei este răspândit doar în anumite zone ale României. Șirul sărbătorilor de iarnă se încheie cu „Boboteaza” , o mare sărbătoare creștină, în cadrul căreia se sfințesc apele râurilor și fântânilor.
 
            Obiceiurile de primăvară  debutează cu demararea lucrărilor agricole și marchează trezirea naturii la un nou ciclu de vegetație. Aceste obiceiuri sunt legate strâns de calendarul  bisericesc dar au și multiple elemente precreștine. La momentul trecerii dintre iarnă și primăvară este celebrat Sf. Trifon urmat de sărbătorirea Sf. Haralambie șia Sf. Vlasie. În anumite regiuni ale României Sf. Trifon este considerat a fi stăpânul lupilor, patronul insectelor dăunătoare sau stăpânul tuturor animalelor, legându-le gura pentru a nu mânca legumele. În etnografia românească există obiceiul ca de 1 martie părinții să lege mărțișoare copiilor lor. Mărțișorul era reprezentat în spațiul românesc, în vechime, de o monedă de aur sau de argint legată de un fir roșu sau răsucit cu alb și roșu. Scopul era ca acela care îl purta să fie fericit în timpul anului, sănătos și curat ca argintul.  Oaltă sărbătoare, extrem de interrsantă în perioada primăverii, era Plugarul. Prin această sărbătoare se aducea un omagiu primului țăran care ieșea la arat. Sf. Mare Mucenic Gheorghe reprezintă un alt prilej de sărbătoare la români. Sf. Gheorghe este considerat a fi protectorul turmelor de animale. De Sf. Gheorghe se considera că că prima mulgere a oilor va avea loc la apusul soarelui ceea ce avea și o importanță economică deoarece atunci se alegeau și își negociau păstorii locul unde urmau să pască turmele și unde se amplasa stâna comună. Cea mai mare sărbătoare de primăvară este Paștele. Din Joia Mare începe curățenia caselor și a curților și se pregătește tot ceea ce este necesar pentru sărbătoare. În ultimele zile ale postului se pregătesc oule colorate și pâinea ce urma să fie sfințită în seara Învierii. Această sărbătoare a Paștelui se consideră ca fiind cea mai importantă din an și se împletește cu diferite credințe și obiceiuri populare în care se interpretează cântece religioase. 
 
            Obiceiurile de vară și toamnă au un ciclu care este legat de ritualuri și sărbători care protejau recolta de la dispariție și degradare în primul rând din cauza secetei. Ritualul Paparudei este menit să invoce prezența apei care constituia un element fundamental al acestor obiceiuri care se desfășurau în timpul secetei.  Obiceiul Paparudei  are o istorie foarte veche și este cunoscut în toată Peninsula Balcanică.  Este executat de către fete acest obicei, una dintre ele este acoperită în întregime cu ramuri și frunze verzi. Aceste fete ocolesc satul, intră în fiecare curte, unde cântă un cântec care să aducă ploaia, bat din palme iar fata Paparudă dansează până ce proprietarii o stropesc cu apă. Acest obicei este identic cu obiceiurile bulgărești. Un alt obicei similar în cultura populară românească este Caloianul, analog obiceiului bulgăresc. Este extrem de interesantă răspândirea acestui ritual care este răspândit în partea de sud și de nord a Dunării. În Bulgaria ritualul Caloianului se practică la nord de Munții Balcani. Etnografii români susțin că acest obicei al Caloianului era dedicat zeului vegetației și al naturii. În perioada celei de-a doua jumătăţi a secolului XIX, pe fondul românesc autohton, compus din dicieni (9) , sau „români vechi”, cum se numeau ei înşişi, au continuat să se stabilească în Dobrogea locuitori din Principate, cojanii, agricultori din judeţele limitrofe Ţării Româneşti şi Moldovei, cât şi mocani, păstori transilvăneni din Ţara Bârsei, Făgăraş, Sibiu şi Munţii Apuseni, aduşi aici de fenomenul transhumanței. 
 
            Erau români care se așezaseră în Dobrogea venind din Țara Românească datorită vieții
mizerabile pe care o duceau sub stăpânirea fanariotă care s-au amestecat cu românii autohtoni, dicienii, cu cei care coborau cu turmele în stepele Dobrogei (10). Românii au emigrat în mai multe rânduri în Dobrogea și au creat sate noi în aceleași ținuturi în care „până astăzi neamul românesc se păstrează cu caracterul ei deosebit” așa cum susține istoricul Nicolae Iorga (11).  Deci, alături de musulmani, s-au stabilit în Dobrogea, în ultimele secole ale stăpânirii otomane în Dobrogea şi alte populaţii, aşezarea acestora a avut un contur conjunctural, iar şederea lor a fost de multe ori temporară. Este bine știut faptul că numeroase sate românești din dreapta Dunării, între Silistra și Cernavodă, au același nume cu satele din stânga Dunării, situate pe malul brațului Borcea și că aceste dubluri onomastice (12)  au fost înființate cu mult înainte de alipirea Dobrogei la Statul Român (13).  Acest aspect susține predominanța elementului român „pe ambele maluri ale Dunării și în Baltă” (14). La mijlocul secolului XIX Dobrogea se înfăţişa ca un pustiu întins datorită faptului că războaiele dese şi devastatoare precum şi incursiunile diferitelor armate au decimat populaţia, cum am afirmat anterior. O interesantă descriere a teritoriului ne parvine de la medicul francez Camille Allard care, după ce prezintă cîteva amănunte despre acest spaţiu, menţionează că populaţia era foarte rară (15). În aceste condiţii trebuie să cercetăm cauzele datorită cărora populaţia românească este majoritară în doar 20 de ani (1878-1898). 
 
            Conform unui autor (16)  românii sunt băştinaşi şi permanenţi în acest ţinut de la momentul în care a fost încorporat Imperiului Otoman deşi tot timpul sunt în minoritate iar respectivul autor afirmă că: „nu cunoaştem prea bine situaţia elementului românesc din Dobrogea în vremurile tulburi ale Evului Mediu şi mai ales în primele începuturi ale epocii turceşti; documentele lipsesc aproape cu desăvârşire iar cele pe care le avem sunt puţine şi sunt prea laconice însă din ele reiese faptul că românii sunt locuitorii din totdeauna ai acestor locuri” (17).   Marin Ionescu Dobrogianu afirmă într-o lucrare de referință pentru Dobrogea că „un sâmbure românesc trebue să fi existat în Dobrogia înaintea colonizării ei cu locuitori români veniți din stânga Dunării” (18). Băştinaşi şi permanenţi totuşi românii sunt minoritari într-o provincie care în trecut aparţinuse Ţării Româneşti. La acest aspect se poate adauga faptul pe care-l descrie Constantin Brătescu (19)  în 1916 anume că ”în urma colonizărilor Dobrogei cu elemente românești de pretutindeni, ea (Dobrogea n.n.) este un rezumat veritabil, un muzeu al etnografiei întregii Dacii” (20).  Tot Brătescu consemnează realități etnice existente atunci în Dobrogea: ”găsim aci pe Bulgari din părțile Macedoniei și Rumeliei, purtați pe vremuri spre Basarabia și apoi spre Dobrogea; Ruși moscoviți și Rusnaci din stepă; Turci și Tătari; neamuri negustorești de Armeni, Evrei, și Greci; rămășițe ale unor popoare dispărute precum Găgăuții; apoi Albanezi și Sârbi; Țigani românești și turcești; Nemți și Italieni; Orientul alături de Occident, străini risipiți cu toții în masa precumpănitoare a elementului românesc care tinde, cu timpul, să imprime pecetea sa sufletească întregii regiuni” (21)... Pe de altă parte surse (22)  fără subiectivism menţionează faptul că: „după razboi (1877 n.n.) apare o transmutare a raporturilor etnice în sensul că mulţi etnici de origine musulmană (turci şi tătari n.n.) părăsesc ţara, fapt urmat şi de mare parte din cazacii şi cerchezii de pe aceste teritorii. Acest fapt este explicabil prin instalarea administraţiei româneşti care a cauzat, cum era şi normal, o creştere a imigrării româneşti. În acest sens guvernele României se arătau preocupate de întărirea acestei colonizări metodice oferind veteranilor de război locuri de şedere în teritoriul nou dobândit. Se adaugă faptul că personaje şovăielnice în a-şi manifesta originea s-au descoperit, sub noii stăpâni ,că ar fi români deşi înainte se declarau altfel” (23). Creşterea populaţiei româneşti a făcut progrese spectaculoase conform unor statistici româneşti, privite de cercetătorii străini cu o anumită reţinere, datorită faptului că erau motivate de o anumită dorinţă naţională. Chiar şi în aceste condiţii colonizarea românească ramâne un fapt concret şi constituie un mare succes. Conform aceloraşi surse (24) citate:(...) românii declară ei înşişi că au găsit la faţa locului 32.800 de conaţionali, o cifră ce pare exagerată. Normal că o parte din creştere era deja  urmarea  introducerii administraţiei româneşti. În principal însă creşterea numărului se explică prin emigrarea numeroasă din Valahia şi Moldova. În primii ani emigrarea s-a produs în număr mare şi spontan. În ţinuturile nou dobândite nu exista încă o proprietate funciară care ar fi permis ţăranilor să dobândească o bucată proprie de pământ iar casele şi satele turcilor şi tătarilor emigraţi stăteau deschise românilor care soseau continuu...) (25). În acelaşi timp guvernele româneşti, din motive politice, au sprijinit constant şi din răsputeri aşezarea românilor, aducând, în număr mare, veterani de război în Dobrogea şi favorizându-i în detrimentul celorlalte naţionalităţi.  Un exemplu semnificativ pentru acest aspect avem chiar de la unul dintre oamenii politici importanţi ai acelei perioade: este vorba de Mihail Kogălniceanu  care, într-o cuvântare (26) ţinută în Camera Deputaților la data de 27 februarie 1882, afirma: „Domnilor, care este interesul nostru principal in Dobrogea? Interesul nostru principal este ca să o populăm , să civilizăm această parte a României de azi, s-o populăm, o declar, dându-i sufletul, dându-i simţurile româneşti; zicând aşa, d-v. veţi înţelege că trebue să facem totul ca să ducem acolo mulţi români; ba încă mai mult decât atât, chiar populaţiunile cari vin acolo singure, cu orice chip să le facem româneşti. 
            Într-un număr oarecare de ani să facem români chiar şi pe musulmani şi să se deosibească de români numai prin aceea că unii vor merge la geamie, iar alţii la biserică” (27).  Dumitru Şandru, în lucrarea amintită mai sus, oferă detalii semnificative asupra modului cum au fost făcute colonizările şi a zonelor de unde au venit românii în Dobrogea. Acelaşi autor ne confirmă faptul că: „deşi puţini din punct de vedere numeric, românii au locuit în Dobrogea chiar înainte de 1800 în unele cazuri din jurul anului 1700” (28). Cercetărorul Dumitru Șandru întreprinde cîteva anchete în Dobrogea, timp în care chestionează mai mulţi locuitori în problema aşezării acestora în Dobrogea. Astfel în amintirile bătrânilor este aproape unanimă ideea că aşezarea părinţilor şi bunicilor acestora era foarte veche.”(...) mocani bătrâni, de peste 80-90 de ani, care s-au născut aci, îşi amintesc că au auzit de la părinţii lor uneori chiar de la moşii lor ,că au venit în părţile acestea când erau copii de 14-15 ani” [deci înainte de 1800]. Autorul susţine că au existat legături între românii din provinciile istorice şi teritoriul dobrogean pe care documentele nu le menţionează decât foarte târziu (sec. XIX). Realitățile sociale descrise de D. Șandru sunt suținute și de Marin D. Ionescu în lucrarea  Dobrogia în pragul veacului XX, în care susține că în 1850 românii „erau al doilea element preponderent după turci iar numărul lor se ridica la 3.656 de familii”  (29). Mai mult, Ionescu afirmă că în timpul domniilor vitrege din Țara Românească și Moldova în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea „mulți dintre locuitorii nefericitelor Principate  găsiră mai bine a trece în Dobrogia unde erau mai puțin despoiați de produsul munciilor decât în patria-mamă (30). Astfel, susține M.D Ionescu, malul drept al Dunării „se umple de sate românești care trebuie să-și fi avut ființa cu mult mai înainte, căci era firesc lucru ca noii veniți să se grupeze în aceleași sate cu con-naționalii lor" (31).  Un alt autor, Karl F. Peters, susține că la 1865 existau „12000 de suflete de naționalitate românească” (32) folosind statistica agentului consular rus la Tulcea un anume Viskovitch.  Ion Ionescu de la Brad oferă chiar și o statistică pe care o întocmește în momentul în care a realizat cercetarea în Dobrogea la 1850 și a analizat din mai multe dimensiuni teritoriul cercetat. În lucrarea pe care a publicat-o odată cu această cercetare și statistica întocmită  se prezentau și unitățile teritoriale precum și numărul satelor românești arondate acestor unități teritoriale numite kazale. Statistica cuprinde o împărțire pe sexe a populației precum și a acelor căsătoriți față de  cei necăsătoriți. Statistica este reprodusă în tabelul de mai jos:
            Datele au fost preluate din lucrarea lui Ion Ionescu de la Brad publicată la Constantinopol în 1850.
 
            Se poate vedea că după cifrele pe care le consemnează Ion Ionescu de le Brad avem o populație de aproape 28.000 de locuitori români  în Dobrogea (33). Prezenţa mocanilor în regiunile dobrogene înseamnă că aceştia au trecut în provincia transdanubiană şi înainte de Războiul de Independenţă. Românii din Dobrogea constituiau trei grupuri compacte după cum susţin unele surse (34) iar această diferenţiere s-a făcut încă din secolul XVII. Astfel, cum am mai spus, avem grupul compact al dicienilor (35), români vechi, băştinaşi care reprezentau elementul de permanenţă şi continuitate. Dumitru Şandru susţine că dicienii îşi mai spuneau între ei români vechi sau  turcuieni ori  turcomani cu sensul că se aflau în Dobrogea din vremea colonizării acesteia cu populaţie turcească (otomană) (36). În această perioadă, pe fondul românesc autohton, compus din dicieni, sau români vechi, cum se numeau ei înşişi, au continuat să se stabilească locuitori din Principate, cojanii, agricultori din judeţele limitrofe Ţării Româneşti şi Moldovei. Cojanii proveneau, în special din judeţele Ialomiţa, Buzău şi Brăila şi din judeţele vecine ale Moldovei şi Basarabiei (37). Al treilea  grup al românilor  care veniseră în Dobrogea înainte de 1878 era din parţile Ardealului cu deosebire din satele de pe lângă Braşov, Orăştie, Sibiu. Interesantă este opinia lui Andrei Veress care afirma că: „păstoritul ardelenilor în ţările române şi mai cu seamă în Dobrogea se desfăşura de veacuri în forme atît de simple şi într-un chip atât de patriarhal încât nu a lăsat urme scrise datorită faptului că oamenii din vremurile vechi erau mai aşezaţi mai cucernici (...) ei păzeau su sfinţenie cuprinsul rânduielilor  şi continuau cu păstoritul după datinile străvechi, păstrate din tată în fiu” (38). Aceşti români purtau numele generic de mocani (39), păstori transilvăneni, din Făgăraş, Sibiu şi Munţii Apuseni, aduşi aici de fenomenul transhumanţei. Lipsa documentelor scrise, care să consemneze aceste treceri este explicată de un alt autor într-un mod inedit (40).  Păstoritul mocanilor în Dobrogea, capătă o deosebită amploare după anul 1800. Mocanii, stăpâni, proveneau din trei mari regiuni etnografice: Ţinutul Sibiului (Mărginimea), Ţara Bârsei şi Trei Scaune, şi doar accidental din alte locuri (41). Dintre satele mărginimii, pe primul loc se afla Sălişte, apoi, Tilişca, Poiana, Cărpiniş.  În ceea ce priveşte Ţara Bârsei importante erau: Bran, Sohodol, Predeal, Măjura, dar şi Satul Lung, Baciu, Cernat, Purcăreni. Din ţinutul Trei Scaune, mocanii stăpâni proveneau mai ales din Breţcu şi Întorsura Buzăului. Bogăţia păşunilor dintre Dunăre şi Marea Neagră au determinat prezenţa constantă a mocanilor transilvăneni în Dobrogea, din timpuri imemoriale. Informaţii privitoare la păstoritul mocanilor în Dobrogea, provin şi de la germanul Ungewitter, care într-o descriere a imperiului otoman publicată în 1854 menţiona că: „păşunile minunate ale Dobrogei erau exploatate în deosebi de păstori români din Transilvania, care-şi aduceau turmele în număr foarte mare, în condiţii specifice garantate printr-un pact şi prin datină”. (42) Pelegrinările lor între Transilvania şi Dobrogea, fenomenul transhumantei se baza pe de o parte pe vechi datini iar mai târziu pe convenţiile precise încheiate cu Poarta. În afara mocanilor proprietari, şi a ciobanilor lor mai trebuie precizat că unii păstori transilvăneni se găseau în slujbă la crescători de vite turci şi bulgari,  numărul acestora ajungea la cel puţin 500 de suflete (43). Mocanii au jucat un rol deosebit în istoria Dobrogei. În primul rând ei au valorificat secole de-a rândul, bogatele şi întinsele păşuni ale acestei provincii, care s-ar fi pierdut altfel fără folos. Contribuţia lor priveşte şi comerţul, cu care se îndeletniceau unii dintre ei.   În acest sens este de mare folos consemnarea unui călător ungur (44) care îi scria unei rude a sa că: „sunt aci foarte multi negustori bogaţi care fac negustorie mai mult prin Ardeal şi pe la Constanţa. O altă informaţie care confirmă acest aspect este o scrisoare a aceluiaşi călător conform căreia „Cernavdă se află într-un loc foarte urât, însă are case frumoase iar cei care o locuiesc sunt pe jumătate vlahi pe jumătate bulgari iar turci sunt puţini” (45). Privilegiul sultanului Mustafa din 1784 prin care se reglementează raporturile comerciale dintre ciobanii şi negustorii transilvăneni şi unii negustori din Constanţa confirmă aceleaşi realităţi (46). Cei care s-au statornicit ca locuitori ai Dobrogei, au început să practice tot mai mult agricultura propriu-zisă, fenomen ce va căpăta amploare o dată cu revenirea Dobrogei la România. Din punct de vedere economic, mocanii au constituit elementul cel mai activ al provinciei, depăşindu-i în multe privinţe şi pe românii autohtoni, striviţi de multiseculara stăpânire otomană (47). Numărul păstorilor transilvăneni trecuţi cu turmele peste Dunăre a sporit în cursul secolului al XlX-lea. Iar dacă o parte a lor se întorcea primăvara în Carpaţi, „altă parte a lor rămânea definitiv fixată în Dobrogea” (48).  Ei se căsătoreau în general între ei sau cu fete de români localnici, câteodată şi de bulgari, şi întemeiau gospodării noi în sate vechi, chiar îşi întemeiau sate noi. Avem date despre încuscriri și căsătorii de mocani cu românce de prin partea locului precum şi cu mocance din alte sate dar dintr-o zonă de emigrare comună deşi satele pe care le-au ocupat în Dobrogea sunt diferite (49). Dobrogea a făcut parte din vechea arie daco-getă intrată sub stăpânirea romană, cel dintâi pământ românesc şi cel mai prelung romanizat conform unor surse (50) pertinente care s-au impus în spațiul științific. Problema continuităţii româneşti se pune pe următoarele planuri: continuitatea românilor autohtoni și anume dicienii, transhumanţa continuă a mocanilor din părţile Braşovului şi Sibiului, venirea unui număr impresionant de români din stânga Dunării, cojanii, în acelaşi teritoriu se mai aflau şi aromâni, (românii veniți din sudul Dunării) pe care îi găsim mai ales ca negustori în cadrul companiilor comerciale atât în Transilvania cât şi în Dobrogea (51). Constantin Brătescu arată într-un studiu din epocă că în ceea ce privește continuitatea populației românești în perioada de stăpânire otomană există trei perioade distincte (52).  
 
(1) În cuprinsul Tratatului de pace de la Berlin articolul 46 prevedea că:„teritoriul cuprins între Delta Dunării,inclusiv,şi linia care pleacă de la est de Silistra ajungînd la Marea Neagră la sud de Mangalia” a fost reunit cu România, Documente privind istoria României; Războiul de independenţă, vol. 9 Bucureşti, 1995, p.377.
(2) În lunga existenţă a Dobrogei s-au perindat prin acest spaţiu populaţii şi comunităţi constituite din: turci, tătari, germani, armeni, ruși-lipoveni, evrei, bulgari, greci, ţigani, italieni etc. Mare parte a acestora au rămas în provincie alţii au plecat iar mulţi s-au aşezat în Dobrogea datorită faptului că statul român după unire a promovat o politică de echilibru şi nu a facut discriminări pe criterii de limbă, religie sau apartenenţă la o anumită comunitate.Toate aceste comunităţi politice au colaborat şi au muncit împreună realizînd un model interetnic pe care s-a fundamentat cultura politică şi apartenenţa acstor grupuri la un proiect politic care a condus în cele din urmă la ataşamentul celor mai mulţi faţă de statul român. Gheorghe ZBUCHEA, România şi războaiele balcanice 1912-1913-Pagini de istorie sud-est europeană, Editura Albatros, Bucureşti,1999, p.86.
(3) Dominic ABRAMS, Processes of social identification , în , Social psychology of Identity and the Self concept, coord. Glynis M. Breakwell, Surrey University Press, 1992, p. 87.
(4) Petre P. PANAITESCU, Însemnătatea economică a mocanilor în Istoria Ţării Româneşti, Cluj, f.e.,1936,p.36 unde autorul afirmă că: au fost întotdeauna drumuri comerciale croite, nu de păstori sau mocani, ci impuse acestora de centrele comerciale sau de porturile de la Dunăre sau de la Marea Neagră.
(5) În acest sens Ion Ionescu de la Brad ne oferă date suplimentare :”Mocanii locuitori ai sateloru și orașeloru Săcele, Rășinari,Valea, Telecea, Siliștea, Galicea, Poenaru, redeni și altele, vinu pe la finele tomnei în Dobrogia pentru a ierna cu turmele. Primavera, celu mai mare numeru din acești păstori părăsecu țerra; cei cari remănu în Dobrogia arendează livedi pentru vera. Astfelu facu Seceleni, Silișteni, Poenari cari trăescu în această provincie de multu. Printre mocanii cari vinu în țerra cu stăpâni turmeloru, se află mai mulți cari, găsindu lefurile bunu, intră în serviciul locuitoriloru indigeni. Dintre aceștia cari servescu la Turci, Tătari seu Români, suntu mulți cari finescu prin a se stabili acolo însurându-se cu fete de români”. Ion Ionescu de la Brad, Excursiune Agricolă în Câmpia Dobrogei, Tipariulu Tribunei Române, Bucuresci, 1879, p. 127.
(6) C.C.GIURESCU, op.cit, p.17; Tudor MATEESCU, Păstoritul mocanilor..., p.80-82; Tudor MATEESCU, Permanenţa şi continuitatea românilor..., p.73-74.
(7) Așa se explică cum sate din Dobrogea poartă numele satelor din Ardeal precum : Siliștea, Poiana, Galeșu,etc.
(8) Victor SLĂVESCU, Corespondența între Ion Ionescu de la Brad și Ion Ghica, 1846-1874, București, 1943,p. 52.
(9) Această denumire de români dicieni se pare că era preluată sub influența toponimului Dicina o posibilă variantă a toponimului Vicina atestat în izvoare medievale ale secolelor XII- XIV. Gheorghe BRĂTIANU, Recherches sur Vicina et Cetatea Albă, București, 1935, pp. 27-20.
(10) Gheorghe VÂLSAN, Românii locuiau în Delta Dunării în veacul XV, în Graiul Românesc, 1927, p.146.
(11) Apud. Victor MORFEI, Balta Ialomiței, în, Analele Dobrogei, an V și VI, 1924-1925, p.80.
(12) În acest sens se pot menționa următoarele localități : satul Vaidomir la vest de Silistra care este dublura cu satul Vaidomir de la vest de Călărași. Sate de dublură mai sunt Coslogea (Coslugea), Oltina, Satu Nou, Beilic, Cocargea, Mârleanu, Romulus SEIȘAN, op.cit. , p. 159.
(13) Ion NENCIU, O infiltrare românească în Dobrogea Veche, în, Buletinul Reg. Al Societății de Geografie, tomul XLII, București, 1923, p. 94.
(14) Ibidem.
(15) Camille ALLARD menţionează că pe tot teritoriul Dobrogei existau puţine aşezări constituite din: tătari , bulgari şi....români deşi aceştia din urmă se aflau pe malurile Dunării. Tot acest medic ne consemnează că la Constanţa, (Kustenge) „un mic sat turcesc” în 1856 nu se aflau decît 3 familii de români, Mission medicale dans la Tartarie –Dobroutscha ,Paris 1857, citat de Al. ARBORE în Analele Dobrogei ,III, fa., p.269-270
(16) Dumitru ŞANDRU , Mocanii în Dobrogea, Institutul de Istorie Naţională din Bucureşti., Bucureşti, 1946- unde autorul menţionează faptul că în toată perioada stăpânirii otomane au existat români în Dobrogea. Autorul îşi fundamentează informaţiile pe baza anchetelor de teren desfăşurate între 1910 şi 1920 în toate localităţile Dobrogei unde existau familii de români.
(17) Ibidem , p. 10
(18) M.D. IONESCU, Dobrogia în pragul veacului al XX-lea, București, Editura Artele Grafice, 1904, p.323.
(19) Profesor la Școala Normală din Constanța, deci , locuitor al Dobrogei și bun cunoscător al realităților din perioada de după Războiul de Independență.
(20) Mai departe Constantin Brătescu ne descrie realitățile din teren pe care el însuși le studiase în teritoriul dobrogean” Nu cunosc alt loc, în tot pământul românesc, un alt ținut românesc care să ofere un mai mare câmp de experiență decât cel din Dobrogea. Aci găsim pe Moldoveanul din Neamț și Hotin, alături de românul Bănățean, pe Munteanul din regiunea dealurilor alături de cel de câmpie, pe Oltean alături de Transilvănean, pe Românul dobrogean vechi alături de Românul dobrogean nou. Fiecare ne-a sosit din provincia lui cu portul și obiceiurile sale, cu dialectul și făptura sa somatică deosebită cu o altă cultură materială și sufletească, în scurt cu un habitus etnografic diferențiat”, Constantin BRĂTESCU Situația demografică a Dobrogei, în, ARHIVA DOBROGEI, Revista Societății pentru Cercetarea și Studierea Dobrogei, vol.I, București, Editura „Jockey-Club” Ion C. Văcărescu, 1916, pp.12-16.
(21) Ibidem , p. 13.
(22) Dr. Paul TRAEGER ... Bilder aus der Dobroutscha, 1918, tradusă la editura Constant Art în 2008, p. 278.
(23) Ibidem
(24) Ibidem , p 279.
(25) Paul TRAEGER descrie realităţile pe care le-a găsit în teritoriu care defineau totuşi o stare de lucruri apropiată de informaţiile pe care autorul le consemnează în lucrarea amintită.
(26) Programul lui Mihail Kogălniceanu asupra Dobrogei, pe care 1-a susţinut în mai multe rânduri şi asupra căruia vom mai reveni în cursul acestei lucrări, cuprindea câteva elemente importante şi anume: naţionali¬zarea provinciei, păstrarea tuturor dreptu¬rilor, tuturor libertăţilor, tuturor intereselor şi tu¬turor obiceiurilor celorlalte naţionalităţi.Toleranţa lui Mihail Kogălniceanu a mers până acolo încât a cerut ca să se res¬pecte până şi obiceiurile lipovenilor şi, mai mult chiar, ca aceştia să fie scutiţi de serviciul militar „ca unii pe care religia îi oprea să poarte armele”. Vasile M. KOGĂLNICEANU, Dobrogea 1879-1909; Drepturi politice fără libertăţi, Editura Librăriei Socecu, Bucureşti ,1910, p.28-31.
(27) Ibidem , p . 31
(28) Dumitru ŞANDRU , op. cit. p.24 - unde autorul consemnează aproximativ anii în care au venit românii din Transilvania în urma informaţiilor culese din mai multe sate din Dobrogea. Astfel anii cu apoximaţie sunt: Dăeni (au venit începând cu anul 1700), Jijila (începând cu 1790), Niculiţel (1750), Nalbant (1800), Agighiol (1850), Zebil (începând cu 1750), Sarighiol (1700), Dunavăţul de Jos ( 1850), Beştepe ( 1790) , Sfântul Gheorghe (1845- 1850) , în judeţul Tulcea. Almalău ( aprox 1800-1820), Vlahi ( înainte de 1800), Negureni ( începând cu 1850), Coslugea ( înainte de 1850), Carvănul Mic ( aproximativ anul 1830), Aliman (înainte de 1850), Băneasa (aproximativ 1850-1860),Canlia (1830), Cărpiniş (1800), Ion Corvin (înainte de 1878), Urluia (pe la 1860), Ivrinezul Mare (pe la 1860), Seimenii Mari şi Mici (înainte de 1850), Topalu (aproximatix 1830),Tichileşti ( 1840-1850), Gârliciu ( 1850), Stejarul (1850), Vulturul, Tuzla (aproximativ 1850), Nistoreşti (în jurul anului 1800), Valea Neagră (1860) în judeţul Constanţa.
(29) M.D. IONESCU, Dobrogea în pragul veacului XX, București, Editura Socecu, 1904, p.324.
(30) Ibidem.
(31) Ibidem.
(32) Karl F. PETERS, Geographie und Geologie der Dobroudscha, p.131, Ediție microfilmată în custodia Bibliotecii Academiei Române . Cercetătorul este amintit și de Mihail Ionescu Dobrogeanul în lucrarea despre Dobreogea pe care am menționat-o.
(33) Ion IONESCU de la BRAD, Excursion agricole dans la plaine de la Dobrodja, Constantinopole, 1850, p.81
(34) Românii din Dobrogea, în România literară, 1855, nr.2, p. 14 -15 unde găsim informaţii conform cărora Dobrogea este „un mozaic de rase , o Dacie în miniatură”. Această caracterizare o întîlnim şi în corespondenţa dintre Ion Ionescu de la Brad şi Ion Ghica unde întâlnim afirmaţii precum: „nu este sat în care să nu găseşti în miniatură Dacia precum şi înfrăţirea tuturor românilor”, Victor SLĂVESCU,Corespondenţa între Ion Ionescu de la Brad şi Ion Ghica ,p.71, 102, şi 122. f.a., f.e.
(35) Această denumire, dicieni, se păstra conform lui G.Vâlsan după numele ultimei mitropolii a Dobrogei medievale de la Vicina-Dicina, Graiul Românesc vol. I. 1927 ,nr. 7, p. 142; G. Vâlsan, Opere Postume, Bucureşti, 1946, Editura Casei Şcoalelor, p.49.
(36) Dumitru ŞANDRU, op.cit., p.13 şi 14.
(37) Se pare că unii dintre cojani erau veniţi în Dobrogea încă de la începutul domniilor fanariote datorită fiscalităţii excesive pe care o practicau domnii fanarioţi şi asupririlor de tot felul. În aceste condiţii cojanii au trecut, uneori în masă, în Ţara turcească unde nu li se cerea decât dijmă. Alţii însă s-au aşezat aici mult mai târziu ,după 1878, când au fost colonizaţi de noua stăpânire românească. Ibidem, 15.
(38) Andrei VERESS, Păstoritul Ardelenilor în Moldova şi Ţara Românească (până la 1821) ,Bucureşti, f.e 1927 ,p. 15-18 unde autorul consemnează informaţii importante despre fenomenul transhumanţei.
(39) Dumitru SANDRU, aminteşte că termenul de mocan este similar cu cel de cioban ,în unele regiuni ale ţării precum şi în Dobrogea. Autorul dă şi câteva exemple ale folosirii termenului de mocan în diferite fraze: s-o băgat mocan (cioban) pe-o vară ; când eram mocan (cioban) mă duceam dar acum când m-am lăsat de mocănie (de ciobănie) nu mai pot.Dumitru ŞANDRU, op.cit. p. 14; a se confrunta şi Sever POP, în, Revue des etudes indo-europenees vol. I , 1938, p.66.
(40) Pătrunderea transilvănenilor în Dobrogea s-a produs treptat, încetul cu încetul, în grupuri mici, fapt care a putut să treacă neobservat şi, prin urmare, neconsemnat în puţinele documente ale vremii. În acelaşi timp administraţia turcească nu găsea necesară redactarea unor astfel de acte. În timpul stăpânirii otomane populaţia Dobrogei era atât de rară încât cu greu apăreau neânţelegeri datorită faptului că exista teren mult pentru păşunat şi de arat. În concluzie nu exista necesitatea scrierii unor acte care să reglementeze raporturile dintre locuitori.Nu au fost păstrate documentele din arhivele Imperiului Otoman din perioada de sfârşit a stăpânirii. Dumitru ŞANDRU , op. cit. p.16-18.
(41) Deşi purtau numele de mocani, românii transilvăneni se numeau între ei cu diferite porecle. Astfel după locul de origine cei din părţile Braşovului sau din Ţara Bârsei se numeau bârsani, sau mai precis săceleni , brăneni sau cu un nume batjocoritor, trocari; cei din Valea Oltului şi din jurul Făgăraşului sunt numiţi făgărăşeni sau olteni pe când cei din regiunea Sibiului sunt ţuţuieni şi mai ales mărgineni apelativ cu care sunt numiţi şi în Transilvania de către unii dintre români, datorită faptului că locuiau în zona Marginimii Sibiului. O altă categorie a mocanilor era constituită de moţii transilvăneni care erau porecliţi dogari sau botari datorită faptului că se ocupaseră o vreme cu fabricarea butoaielor destinate păstrării vinului.
Dumitru Şandru susţine, totuşi, că mocanii autentici erau doar bârsanii şi mărginenii pentru că ei se ocupaseră de secole exclusiv de păstorit. „(...) într-adevăr se înţelege prin aceasta nu numai locul de origine ci şi ocupaţia: oieritul (...) şi aceştia ciobani prin excelenţă au fost din totdeauna. Dumitru ŞANDRU, op.cit. p.15, unde autorul descrie amănunţit modul cum au venit toţi aceşti români din celelalte provincii româneşti în Dobrogea.
(42) Tudor MATEESCU, Păstoritul mocanilor în teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Bucureşti, 1976. p.71-72; a se confrunta şi, Tudor MATEESCU Ştiri noi despre prezenţa mocanilor în Dobrogea în timpul stăpânirii otomane, în Apulum, Alba Iulia 11,1973,p.424.
(43) Ion GEORGESCU, Învățământul public în Dobrogea, în,***Dobrogea.Cincizeci de ani de viaţă românească,.....p. 643.
(44) Este vorba de Kelemen Mikes (aflat în serviciul lui Iosif Rakoczi, moştenitor la tronul ardelean) care pe la anul 1738 a locuit o perioadă la Cernavodă, Analele Dobrogei ,IV, 1923, nr 4 , p. 109. a se confrunta şi Ioan M. PĂUNESCU, Un Colţ Dobrogean. Schiţă Monografică, Institutul de Arte Grafice Albania, Constanţa, 1946, p.76.
(45) Ibidem, p.77
(46) Petre P. PANAITESCU, Însemnătatea economică a mocanilor în Istoria Ţării Româneşti, Cluj, f.e.,1936,p.36 unde autorul afirmă că: au fost întotdeauna drumuri comerciale croite, nu de păstori sau mocani, ci impuse acestora de centrele comerciale sau de porturile de la Dunăre sau de la Marea Neagră.
(47) În acest sens Ion Ionescu de la Brad ne oferă date suplimentare :”Mocanii locuitori ai sateloru și orașeloru Săcele, Rășinari,Valea, Telecea, Siliștea, Galicea, Poenaru, redeni și altele, vinu pe la finele tomnei în Dobrogia pentru a ierna cu turmele. Primavera, celu mai mare numeru din acești păstori părăsecu țerra; cei cari remănu în Dobrogia arendează livedi pentru vera. Astfelu facu Seceleni, Silișteni, Poenari cari trăescu în această provincie de multu. Printre mocanii cari vinu în țerra cu stăpâni turmeloru, se află mai mulți cari, găsindu lefurile bunu, intră în serviciul locuitoriloru indigeni. Dintre aceștia cari servescu la Turci, Tătari seu Români, suntu mulți cari finescu prin a se stabili acolo însurându-se cu fete de români”. Ion Ionescu de la Brad, Excursiune Agricolă în Câmpia Dobrogei, Tipariulu Tribunei Române, Bucuresci, 1879, p. 127.
(48) C.C.GIURESCU, op.cit, p.17; Tudor MATEESCU, Păstoritul mocanilor..., p.80-82; Tudor MATEESCU, Permanenţa şi continuitatea românilor..., p.73-74.
(49) Nicolae IORGA, România. Cum era până la 1918- Moldova şi Dobrogea, II, Bucureşti, 1940, p.274
(50) Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria românilor dintre Dunăre şi Mare. Dobrogea, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p.15;a se confrunta și Mihai BĂRBULESCU, De la începuturile civilizaţiei la sinteza românilor, în, Istoria României, Ed. Corint, Bucureşti, 2002, p.27-28, 44-45; a se confrunta şi Simion MEHEDINŢI, Dacia Pontică şi Dacia Carpatică. Observări antopografice în Dobrogea; ***Dobrogea - 50 de ani de viaţă românească, Ed. Cultura Naţională, Bucureşti, 1928, p.191-200.
(51) Teodor MATEESCU, op.cit. p. 31.
(52) Constantin Brătescu amintește de o primă perioadă cuprinsă între secolele XV și XVI de la Mircea cel Bătrân și până la Mihai Viteazul perioadă marcată de luptele pentru indepedență ale domnilor români cu Poarta Otomană. Această epocă este caracterizată de expediții pustiitoare ale domnilor români care atunci când treceau Dunărea ucideau, și incendiau așezările otomane din Dobrogea. În aceste condiții –susține Brătescu- elementul românesc nu avea cum să se așeze în această parte și nici posibilități de emigrare din stânga în dreapta Dunării. A doua perioadă care se întinde pe durata a două secole (XVII și XVIII) se caracterizează pri emigrări repetate și numeroase ale românilor din Principate peste Dunăre în părțile locuite de turci și tătari din cauza „decadenții economice a țăranului român” și „ din cauza grozavelor persecuțiuni fiscale din timpul fanarioților cari au dus țara la sapă de lemn și apoi la risipă”. A treia perioadă amintită de Brătescu ca făcând parte din intervalul temporal care începe cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și în secolul XIX, când se așează pe linia Dunării mulți români care se sălășluiseră în vechi așezări care nu fuseseră părăsite de locuitorii lor români în nici o perioadă a stăpânirii turcești, Constantin BRĂTESCU, Elementul românesc în epoca turcească, în ***Dobrogea cincizeci de ani de vieață românească, București Editura Cultura Națională, 1928, pp.227-235;Pentru problematica emigrării românilor dinspre Principate în Dobrogea confruntă și Nicolae IORGA, Constatări istorice cu privire la vieața agrară a românilor, București, 1908, pp. 40-43.

Comentarii: 0

Pentru a adăuga un comentariu, trebuie să va logati la contul dvs. Puteti face acest lucru prin