10.07.2014

Autor: Tusa Enache

Comunități și tradiții la bulgarii și românii din Dobrogea. Partea 1b.

             Datorită colonizărilor masive din secolul al XVI-lea  cu populație turco-tătară în Dobrogea comunitățile creștine au fost nevoite să se regrupeze pe linia Dunării unde rămân o lungă perioadă de timp precum și în zona gurilor fluviului unde se înființează sate românești care „vor avea locuire neîntreruptă” (53). În secolul al XVIII-lea există hărți care conțin numele topice românești precum și faptul că românii locuiau pe malul drept al Dunării din descrierea numelor românești ale așezărilor pe care le conțineau hărțile amintite. Astfel întâlnim toponime precum: Dârstor, Iglița, Dăeni, Strachina, Ciocănești, Parcheș, Somova, Stelniceni, Chilia Veche, Portița (Porktztzia), Bisericuța, Dunărea Veche etc (54). Ion Ionescu de la Brad consemna  în 1850 că în biserica din Silistra se cânta românește iar într-o școală primară în care „dascălul este bulgar învăța pe tineri limba românească ca unul ce este înțeleasă de toți” (55). Lucrul acesta este recunoscut de toţi călătorii care trec prin Dobrogea aşa cum reiese şi din colecţia „Călători străini despre ţările române” (56). Referindu-ne la aceşti călători vom uza de un bagaj mai larg de informaţii, conform cărora alături de românii din Dobrogea, s-au mai stabilit şi alte neamuri, creştini şi necreştini. Călătorii străini sunt martorii neinteresaţi în ceea ce priveşte informațiile despre motivele continuității naţionale româneşti. Pentru secolul al XVI-lea, avem şi dovezi scrise privind trecerea şi statornicirea în Dobrogea a unor români de la stânga fluviului. Dacă am da crezare însemnărilor raguzanului Aloisio Radibrat (Alvise Radibarti), ostaşii domnului Radu Ştefan se găseau la 1603 pe malul dobrogean al Dunării, în localitatea Dăieni, unde se „adunaseră multe mii de români, cu familiile lor, fugiţi de tirania foştilor domni ai Moldovei şi Ţării Româneşti”, aspect menţionat chiar de Nicolae Iorga (57). În 1641, călătorul raguzan Pietro Diodato Baksici, menţiona că în zona de stepă a Dobrogei, creştinii locuiau doar pe ţărmul mării şi la Dunăre, aceştia fiind cu siguranţă români împinşi în acele locuri de colonizarea musulmană.Călătorul consemnează prezenţa unei populaţii ortodoxe şi la Babadag numărând  „60 de case ce adăposteau 450 de suflete” (58).  La mărturiile consemnate de călătorii străini în Dobrogea, se înscrie şi contribuţia călătorului turc Evliya Celebi, care a tranzitat pământul dobrogean, în mai multe rânduri, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. El vorbeşte despre creştinii din Silistra, afirmând că erau foarte numeroşi întrucât ocupau 10 mahalale ale acestui oraş. Mai menţionează de asemenea şi oraşul Ester, unde „în cele 1500 de case se găseau puţini musulmani” (59).Tot din valahi şi moldoveni era compusă majoritatea populaţiei din Hârşova şi Isaccea, românii găsindu-se, de asemenea şi în unele sate din părţile Babadagului (60) în imprejurimile acestui centru administrativ, religios și militar din Dobrogea.  Însă de pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, datează informaţiile istoricului şi geografului turc Kiatis Celebi, care menţionează Gura Portiţa (Portica Bogazî) (61) precum şi faptul că în zonă locuiau români şi bulgari. Ştiri dintre cele mai diverse arată că, mai ales în secolul XVIII şi prima jumătate a secolului XIX, românii din Dobrogea erau, nu numai o prezenţă fizică, ci şi una care se impunea prin rolul economic, printr-o prestaţie naţională, instituţii de cult, culturale cu totul deosebite. Într-o scrisoare adresată baronului de Bourquaneir, ambasador al Franţei la Constantinopol, de către Czajkowski agentul prinţului polonez Czartoryski ne este relatat, între altele, şi faptul că românii din partea de nord a Dobrogei, estimaţi a fi 25-30.000 alcătuiesc grupul etnic cel mai numeros al creştinilor. În anul 1840 în drumul său de la Constanţa la Cernavodă vestitul scriitor Hans Christian Andersen remarca în valea Carasu pe păstorii români dar şi pe ţăranii îmbrăcaţi în cojoace de oaie cu pălării de pâslă neagră (62). Ceva mai devreme însă, înaintea danezului referitor la românii din Dobrogea ne vorbeşte şi ieromonahul rus Partenie. Acesta într-o călătorie făcută în 1838 spre locurile creştinilor din Orient, trecând prin Măcin constată că ţăranii creştini de aici se numesc „români şi au vorbă valahă” (63). Trecând şi prin Babadag el constată că biserica de aici a fost arsă fără nici o reacţie din partea locuitorilor „întrucât episcopul e grec şi nu se amestecă” (64). Etnograful Guillaume Lejan în urma numeroaselor călătorii prin Dobrogea, întreprinse la cererea autorităţilor otomane pentru a studia diferite aspecte de ordin tehnic şi economic, va cerceta teritoriul „sat cu sat” după cum el însuşi precizează. Concluziile sale arată că locuitorii Dobrogei cuprindeau un număr de 33.000 de români, această constatare fiind lipsită de bănuiala părtinirii, întrucât şi studiile contemporane le uzează fară abateri esenţiale. Asemenea lui Lejan şi germanul Karl F.Peters, geolog de profesie, prezintă lucrurile într-un mod asemănător, de remarcat fiind faptul că acesta a trăit o perioadă considerabilă în mijlocul locuitorilor din zona Dobrogei afirmând că „existau multe comunități de români pe întreg drumul dunărean de la nord la sud” (65). În drumul său spre Constantinopol, Dimitrie Cantemir, îi semnalează pe români, printre locuitorii oraşului Silistra. Tot el arată că în satul Alibegu (Alibeichioi) din stepa dobrogeană, feudalul turc de acolo are peste 100 de creştini (66) la lucru în decurs de un an.  Numismatul francez La Motraye, trecând prin Tomis-Constanţa, reţinea faptul că, oraşul, mult decăzut, era locuit de o populaţie amestecată, din care cea mai mare parte erau moldoveni, termenul desemnând cu siguranţă pe români care-i spuneau așezării Tomisvoara. Prin intermediul aceloraşi călători, care consemnează amănunte cu privire la români, sunt întâlniţi şi amintiţi citakii (67), ce trăiau în zona de stepă a Dobrogei despre care călătorul turc, Evliya Celebi, ne dă o explicaţie interesantă conform căreia aceştia se formaseră din amestecul „tătarilor, bulgarilor, valahilor şi moldovenilor” (68). Maghiarul Keleman Mikes constata la 1738 că jumătate din populaţia Cernavodei era formată din români, iar polonezul Iosif Padoski, în 1759 îi numeşte „moldoveni” pe locuitorii Măcinului. Trei ani mai târziu, raguzanul Giuseppe Ruggero Boscovich, aminteşte un sat românesc, Jemikioi (Satu Nou) iar călătorul rus Struve aprecia în 1793 că Măcinul, împreună cu tot ţinutul înconjurător, era locuit de un mare număr de moldoveni şi valahi. De mare preţ pentru ştirile pe care le conţin despre românii din Dobrogea sunt şi izvoarele cartografice ale secolului al XVIII-lea. Ele consemnează pe tot cuprinsul provinciei dintre Dunăre şi Marea Neagră, inclusiv în Deltă, un mare număr de nume topice româneşti desemnând râuri, gârle, ostroave, grinduri, lacuri, dealuri, văi dar şi aşezări umane.  Astfel, în izvoarele cartografice, se pot întâlni denumiri de sate ca: Pecineaga, Chilia Veche, Băltăgeşti, Rasova, Satu Nou, Mârleanu, Luncaviţa, Oltina, Tichileşti, Seimeni, Cochirleni, Gârliţa, Cerna, Taiţa, Straja etc. În concluzie, românii din Dobrogea au reuşit să-şi conserve, în mare măsură şi toponimia proprie, pe care noile denumiri oficiale turceşti „nu au putut să o excludă, ci, în unele cazuri doar să o dubleze, iar în altele chiar să o adopte” (69). S-a constatat că din cele 3776 de nume topice înregistrate, după 1878, în judeţele Constanţa şi Tulcea, erau denumiri de dată recentă, dintre care 367 reprezentau denumiri de localităţi, 2338 (61, 89%) aparţineau toponimiei turceşti, 1260 (33, 34%) celei româneşti, iar un număr redus (4,67%) cu diverse alte origini (70). O primă clasificare a tuturor acestor toponime a fost realizată de Al. P. Arbore. Astfel o categorie de toponime denumesc populaţiile găsite de turci în această zonă sau cele care s-au stabilit în timpul dominaţiei otomane: Anadol-Chioi (azi cartier al Constanţei), Satul Anatoliei, Arnăutu-Chioi - Satul Albanezilor, Laz-Mahale - mahalaua Lazilor, Vlah - Chioi şi Vlahlar - Satul Românilor. Altă categorie de toponime (71) se referă la ocupaţiile locuitorilor: Arabagilar-Cărăuşii, Casapchioi-Satul Măcelarilor, Covangilar-Prisăcanii, Dulgher-Tâmplarul, Hamangia - Băiaşa, Nalbant - Potcoavă, Terzichioi - Satul Croitorilor etc. Deci alături de musulmani, s-au stabilit în Dobrogea, în ultimele secole ale stăpânirii otomane în Dobrogea şi alte populaţii, aşezarea acestora a avut un contur conjunctural, iar şederea lor a fost, de multe ori, temporară. Permanentă a fost însă populaţia românească în Dobrogea. Un al doilea nume purtat de băştinaşii Dobrogei este acela de „turcuieni sau turcani” (72) desemnându-i pe românii aflaţi sub stăpânirea turcească (73). Existenţa lăcaşurilor de cult, uneori pe temeliile vechilor bazilici creştine, construirea şi înzestrarea a patru mănăstiri, constituie dovada unor asemănări cu situaţia românilor din Transilvania. Sub o dominaţie de altă naţionalitate, religie şi limbă, tolerantă însă în materie de cult, românii Dobrogei, neavând dreptul a se constitui într-o comunitate naţională recunoscută, s-au organizat în comunităţi religioase în jurul bisericilor şi mănăstirilor, devenite, înainte de toate, instituţii naţionale de cultură și conservare a tradițiilor. Prezenţa muntenilor şi moldovenilor în Dobrogea reprezintă consecinţa firească a aşezării acestui pământ, învecinat la vest cu Muntenia, iar la nord cu Moldova, malul dobrogean, constituind permanent un loc de refugiu pentru cei apăsaţi de fiscalitatea domnească sau de stăpânirea crudă a boierilor. Pătrunderea elementului românesc din Muntenia în Dobrogea e firească, ca şi aceea din Moldova care însă a debutat atât în Delta Dunării cât şi pe malul Mării Negre mai ales după 1829 când două hărţi una rusească şi una austriacă ce menţionau localităţile, Beştepe turcească şi Beştepe moldovenească. 
 
         Este adevărat că atât venirea moldovenilor cât şi muntenilor era încurajată de autorităţile otomane care aveau nevoie de braţe de muncă mai ales în timpul secerişului (74). Spațiul etnic românesc nu a fost delimitat foarte clar în Dobrogea. Românii erau dispersați în „toată întinderea regiunii și se găseau în număr considerabil în alte insule curat românești în apropiere de lacul Razelm, Techirghiol ori Mangalia Pe lângă Dunăre locuiau până la o distanță de 20-80 de km de fluviu” (75). O altă categorie a românilor prezenţi în Dobrogea au reprezentat-o, mocanii pe care i-am analizat mai sus, veniţi din Transilvania, în principal ca urmare a  procesului de transhumanță.  Aceștia se împărțeau în trei clase și anume: o primă categorie era cea a mocanilor ce aveau târlele (țarcurile) celor bogați, puțini la număr însă; o adoua categorie era aceea a asciațiilor mai multor mocani, care se organizau sub un șef și sub numele acestuia păstoreau; în fine a treia categorie era cea a mocanilor care posedau de la 100- la 500 de oi care era și cea mai numeroasă și care nu avea relații cu guvernul ci doar cu oamenii și satele care le vindeau merele (miriștile) cu paguba vistieriei statului (76). Majoritatea mocanilor transilvăneni erau stabiliți pe lângă satele tătărești deoarece locuitorii acestor așezări erau prea puțin activi având calitatea de a fi buni și docili. Tătarii au învățat de la mocani agricultura datorită faptului că în absența mocanilor „tătarul nu știe decât orz, puțin meiu și mult iubita lui bostănărie....de la venirea mocanilor s-a introdus pe lângă celelalte culturi și aceea a porumbului” (77).Astfel aceștia  sunt consemnați de Eugene Pittard care atunci când scrie despre coloniile românești din Dobrogea afirmă: „pe lângă coborâtorii colonilor, a căror strămoși datează, poate din epoca romană, predecesorii acestor români din Dobrogea, au fost, în parte cel puțin, ciobani ardeleni, care coborând din munții lor, au venit până în Dobrogea cu turmele lor de oi căutând hrana necesară acestora pe tot șesul întins din stepa dobrogeană” (78). Încercând să explice modul în care păstorii ardeleni intrau în relația cu autoritățile turcești Eugene Pittard relatează în aceeași lucrare: „aceștia (mocanii n.n.) erau nomazi, trecători,dar ei au făcut drum sedentarilor care, au trecut fluviul, au cerut pământuri sultanilor otomani și s-au așezat pentru totdeauna pe platoul acesta dobrogean aproape pretutindeni foarte roditor. Acești agricultori și ciobani au păstrat amintirea originei lor transilvănene, moldovenești sau muntenești, ei o spun cu mândrie că de veacuri trăiesc alături de coborâtorii bulgarilor lui Asparuch, a tătarilor și turcilor lui Mahomed II” (79). Alexandru Arbore și Ion Georgescu spun că Dobrogea fiind una dintre provinciile cele mai căutate de păstorii ardeleni „aceștia au avut legături strânse și puternice cu dânsa” (80). Un firman al Sultanului dat la sfârșitul secolului al-XVIII-lea acordă privilegii păstorilor ardeleni din Dobrogea (81). Gheorghe Vâlsan consemnează că „după vechi datine păstorii ardeleni coborau în fiecre an din munți pe drumul oilor până la vadurile Dunării de unde treceau cu turmele în Câmpiile Dobrogei” (82). Spre a apăra interesele acestor mocani existau mai multe instituții  care să poată face actele necesare acestor îndeletniciri. Un lucru interesant este faptul că instituțiile amintite au avut chiar schimburi de telegrame între reprezentanții acelor  autorități (84).  
 
            Astfel avem chiar un consul al Austriei la Hârșova în persoana unui român, Nicolae Țârcă, care era cel ce negocia cu autoritățile otomane în calitate de reprezentant oficial al Austriei în problemele ce vizau regimul pășunatului și plata unor impozite semn că prezența mocanilor era importantă în Dobrogea. Memoriile reprezentantului austriac, Nicolae Țârcă, sunt extrem de relevante în ceea ce privește compoziția etnică a Dobrogei (85). Ion Ionescu de la Brad susținea că locuitorii din satele Ardealului, Săliște, Valea, Tilișca, Galeș, Rășinari, Poenari, Rădeni „veneau cu turmele pe la sfârșitul toamnei pentru iernat iar când se desprimăvăra mulți părăseau această provincie, ducându-se în Ardeal” (86). Despre acești români Ionescu de la Brad consemnează informații conform cărora ei „se stabilesc aici si se însoară cu fete de români și mulți dintre dânșii trăesc de multă vreme în Dobrogea”. (87) Tot Ionescu de la Brad consemna într-o scrisoare adresată lui Ion Ghica că: „mocanii cei mai însemnați în Dobrogea sunt din Kazanul Balcicului (aici sensul termenului este acela de Kaza, unitate administrativ-teritorială otomană): Ion Munteanu, Vasile Milea, Dimitrie Bobinaru, Neculai Șchiopu, în Kazanul Kiustengei (kazaua Constanța) sunt: Hagiu Poenaru, Zaharia Blebea, Jălea Duțu, Iacob Craiul, în kazaoa Babalii (kazaua Babadag): Ion Tâlnaru, Gheorghe Roșca ; în Kazaoa Tulcii: feciorii Oancei și Golea, care se află la Tulcea așezați de multă vrăme.” (88) Informații despre mocnii transilvăneni avem și de la M.D. Ionescu care susține că prima emigrare a țăranilor către Dobrogea are loc în 1477 atunci când are loc o mare răscoală în Transilvania ce „provoacă o emigrare a țeranilor peste Carpați și peste Dunăre în Dobrogia unde găseau teren destul pentru cultură și mai ales pentru pășiunatul vitelor lor, cei mai mulți dintre dânșii fiind ciobani” (89). Mai departe tot Ionescu Dobrogianu susține că : „mișcările ce urmară în 1514 (Războiul țărănesc al lui Gh. Doja n.n.), 1785 ( Răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan n.n.) și mai apoi 1848 ( revoluțiile europene care au produs și în Principate starea de revoluție n.n.) avură ca și corolar aducerea în Dobrogia a unui numer însemnat de transilvăneni” (90). Din cele prezentate mai sus rezultă că românii, deși în minoritate, au continuat să locuiască în spațiul dobrogean (91).
 
(53) Gheorge VÂLSAN, Românii locuiau Delta Dunării în secolul -XV, în , Graiul Românesc, An I, București, 1927, pp.145-148.
(54) Alexandru P. ARBORE, O încercare de reconstituire a trecutului Românilor în Dobrogea, în ,Analele Dobrogei, 1922, An III, nr. 2, pp. 260-263; pentru aspectul respectiv consultă și Gheorghe VÂLSAN, Românii din Dobrogea, de pe o hartă din circa 1769-74, în, Analele Dobrogei, I, pp. 532-540.
(55) Constantin BRĂTESCU, art. cit.,
(56) Ne referim mai ales la Evliya Celebi care la jumătatea secolului XVII călătoreşte ca înalt funcţionar otoman, prin ţările române dar şi prin Dobrogea iar cu această ocazie ne lasă importante informaţii asupra teritoriului dobrogean. Adrian RĂDULESCU, Ion BITOLEANU , op. cit . p 102
(57) Nicolae IORGA, Studii şi documente cu privire la istoria românilor,vol.IV, Bucureşti, 1902, p.117; Călători străini despre ţările române ,vol. III, Bucureşti, 1972, p.274.
(58) Gheorghe VINULESCU, Piedro Diodato e la sua relazione sulla Moldavia (1641), în „Diplomatarium italicum”,IV, Roma ,1939, p.102, citat de Tudor Mateescu în lucrarea deja amintită la pagina 25.
(59) Evliya CELEBI îşi aminteşte în mod special de români, referindu-se atât la oraşul Tulcea, care avea 600 de case, valahe şi bulgare, cât şi la Dăieni (Daya-i Kebir- Daia Mare). Despre aceasta, călătorul turc, menţionează că era locuit de valahi şi moldoveni, fiind un „târg asemănător unui oraş mare”, acestea le găsim consemnate în lucrarea: Călători străini despre ţările române, vol.VI, Bucureşti, 1976, p.395-404,451,456.
(60) Tudor MATEESCU, op.cit. p.26 a se confrunta şi : Cronici turceşti privind ţările române, extrase, vol. II, întocmit de Mihail Guboglu, Bucureşti, 1974, p. 117-118.
(61) Ibidem , p. 118.
(62) Nicolae CIACHIR, Radu Ştefan CIOBANU, Revenirea Dobrogei la aria de viaţă a statului român. Consecinţa permanenţei populaţiei româneşti pe pământul dobrogean (broşura), p.162;
(63) Constantin C.GIURESCU, Ştiri despre populaţia românească a Dobrogei în hărţi medievale şi moderne, Constanţa, 1966; Teodor MATEESCU, op.cit., p.26-27, 29. E drept că Paul de Ales face confuzii trecându-i drept bulgari pe locuitorii din Macin şi Igliţa, realizând confuzia după care toţi creştinii de la dreapta Dunării sunt bulgari. Dar polonezul Rafael Leszeziwski declară în mod expres că aceştia sunt români, aceeaşi confuzie parţială şi la raguzanul Baksici, care vorbeşte de bulgarii din jurul Babdagului, care, ciudat, vorbesc turca şi româna, de ce vorbeau română este încă o enigmă..?!
(64) Constantin BRĂTESCU, art. cit., p. 231.
(65) Guillaume LEJEAN, Etnographie de la Turquie de l`Europe, f.e., 1861, p.76.
(66) Aceştia credeau într-o superstiţie legată de sărbătoarea Sfântului Foca, care a circulat la românii din Dobrogea până aproape de zilele noastre. Este vorba aşadar de locuitorii români din acel sat, ţărani dependenţi ai feudalului local. Dimitrie CANTEMIR, Istoria Imperiului ottomanu. Crescerea şi scăderea lui, traducere de Iosif Hodosiu, Bucureşti 1876, p.309-310; citat şi de Tudor MATEESCU în lucrarea: Permanenţa şi continuitatea românilor în Dobrogea , Bucureşti, 1979, p.27.
(67) Citakii erau renumiţi pentru ospitalitalitatea lor puţin obişnuită prin stepa dobrogeană . După alte surse citackii erau rezultatul contopirii românilor autohtoni cu tătarii colonizaţi în Dobrogea de Imperiul Otoman.Citakii vorbeau un dialect aparte pe care Evliya CELEBI nu a putut să-l înţeleagă, amintind între altele că aceştia se ocupau de cultivarea pământului şi de creşterea vitelor, fapt care se leagă de asemenea de originea, în parte românească, a citakilor deoarece îmbinarea acestor două îndeletniciri, în cadrul unei vieţi sedentare, era un fenomen cu totul neobişnuit la tătari. Acest fenomen dovedeşte existenţa unei populaţii de origine română care a rămas în provincie după cucerirea otomană în zona de stepă a Dobrogei. Tudor Mateescu ne spune că : pentru formarea acestei populaţii era necesară în prealabil trecerea la islamism a românilor. Tudor MATEESCU , Dragostea de glie şi lege stămoşească a românilor din Dobrogea în stăpânirii otomane(1417- 1877) în „Biserica Ortodoxă română”XCIV(1976), nr.3-4, p.357. Călători străini despre ţările române , vol.IV, p. 382.
(68) Ibidem , p 384.
(69) Alexandru ARBORE, Din etnografia Dobrogei. Contribuţiuni la aşezarea tătarilor şi turcilor în Dobrogea, Bucureşti , Editura Casei Şcoalelor, 1920, p. 87.
(70) Mustafa Ali MEHMET, Istoria turcilor din România , Bucureşti , Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1980, p.83; a se confrunta şi, Ibram NUREDIN, Comunitatea musulmană din Dobrogea, Repere de viaţă spirituală ,viaţă religioasă şi învăţământ în limba maternă, Editura Ex Ponto , Constanţa , 1998. p.142,
(71) O altă categorie se referă la păsările caracteristice regiunii: Atmagea -Şoimul, Balabancea -Eretele, Biulbiul - Ciocârlia, Cuzgun -Corbul, Cartai - Vulturul, Gargalâc - Ciorăria etc sau animale: Tauşan - Tepe - Dealul Iepurelui; Curt Pînar-Fântâna lupului. Existau şi toponime referitoare la plantele caracteristice regiunii: Armutlia - Perii, Cara - Agaci - Ulmii, Cavaclar - Plopii, Carapelit- Stejarul Negru, Caraorman- Pădurea Neagră, Deliorman -Pădurea Nebună (codru întins). Nu lipsesc nici toponime legate de viaţa păstorească: Cadi Câşla - Stâna Cadiului, Coium Pînar -Fântâna Oii, Tekedere - Valea Ţapului, Iaila - Poiana. Toponime referindu-se la caracteristici geografice: Altân tepe -Dealul de Aur, Bugeac - Colţ de ţară, Bogaz - gura unei ape, Kanara - carieră, Ciatal – bifurcaţie. Alexandru ARBORE, op. cit. p. 95.
(72) Revenim însă asupra românilor dicieni pe care-i atestă toponimia -vezi Portiţa, strâmtoarea prin care se pătrunde din Mare în complexul Razelm - Sinoe - poate denumirea de obiceiuri e derivată de Dicina, cel de-al doilea nume purtat de oraşul dunărean Vicina, şi s-a extins ulterior şi pentru restul Dobrogei.
(73) Gheorghe DUMITRAŞCU, Contribuţia Dobrogei la lupta pentru cucerirea independenţei naţionale a poporului român, în, Lucrări ştiinţifice. Ştiinţe sociale. Filologie, Institutul de Învăţământ Superior, Constanţa, 1978, p.18; A se consulta, Constantin C. GIURĂSCU, op.cit, p.5-7.
(74) Teodor MATEESCU, op.cit., p.37-38.
(75) B. I. DINU, Încercări de definire a evoluției demografice a Dobrogei ;1887-1913, Universitatea Ovidius din Constanța, 1996, p. 98.
(76) Victor SLĂVESCU, Corespondența între Ion Ionescu de la Brad și Ion Ghica; 1846- 1874, București, Editura Casei Școalelor,1943, p.52.
(77) Apostol CULEA, Mocanii în Dobrogea, în ziarul Tribuna, Arad, 1912, nr. 17.
(78) Eugene PITTARD,Etude sur l`indice cephalique en Roumanie, în „Buletinul Societății Române de Geografie” Tomul XLV, 1926, București.
(79) Ibidem. A se confrunta și lucrarea lui Eugene PITTARD, Dans la Dobrodja (Roumanie)- Notes de Voyage-Geneve, 1902, pp.80-84. Exemplarul se află în Biblioteca Academiei Române sub cota I. 425768. În legătură cu acest aspect a se consulta și Romulus Seișanu , Dobrogea …., în care autorul reproduce consemnările făcute de Eugene Pittard la paginile 160 și 161.
(80) Alexandru ARBORE, O încercare de reconstituire a trecutului românilor din Dobrogea, în Analele Dobrogei, III, 2, f.a., pp.268-172.
(81) Ion GEORGESCU, 15 ani de transhumanță în Tările Române (1772-1797),în Analele Dobrogei, anV și VI, f.a., pp.31-35.
(82) Gheorghe VÂLSAN, Mocanii din Dobrogea în 1845, în Graiul Românesc, anul II, nr.3, martie 1928. A se vedea și Dumitru Șandru, op cit., pp. 127-130.
(83) Exista un consulat la Galați și două vice-consulate la Hârșova și Rusciuk datorită faptului că în dreptul acestor orașe existau vaduri importante de trecere în Dobrogea. Romulus SEIȘANU,op cit, p.161; pentru acest aspect a se confrunta și Gheorghe DUMITRAȘCU, Liliana LAZIA, Dobrogea 1884-1885 în 31 de răspunsuri ale comunelor la „Chesionarul Hașdeu”, Editura Ex Ponto, Constanța, 2010, pp.95-97.
(84) În legătură cu acest aspect G. Vâlsan istorisește o întâmplare din anul 1851 care a creat câteva neplăceri mocanilor ciobani și a provocat un schimb de corespondență între consulatele și vice-consulatele austriece (de care aparțineau teritoriile transilvănene locuite de mocani) și autoritățile turcești din Dobrogea din cauza unor taxe pe care trebuiau să le plătească mocanii trashumanți. Taxele cu pricina se numeau beilic și ciubuc-parasse iar G. Vâlsan redă chiar un text din limba germană care a fost extras din acea corespondență dintre autorități. Textul susținea că : „das Beilik und Czibuk-parasse von allen jenen Mokanen genommen warden sollen die in der Turkei ansassig, oder die nicht ausweisen Konnen dass sie alljahrig in ihr Heimatch ruckkehren”. Textul tradus se referea la faptul că în fiecare an mocanii legați de satele lor ardelenești urmau să achite acea taxă pentru pășunat beilic-ul și ciubuc-parasse-ul de peste an. Astfel Gheorghe Vâlsan ne spune și faptul că pe lângă mocanii care veneau în fiecare an în Dobrogea cu turmele existau și mocani stabiliți în de mai mult timp în Dobrogea și numărul acestora trebuia să fie destul de mare datorită faptului că „ atrăsese atenția Înaltei Porți care le pretindea plata datoriilor.” Romulus Seișanu spune că G. Vâlsan publică în Graiul Românesc la 9 oct 1845 un document care se numea „condica de economii de oi ardeleni” și date unde sunt trecuți mocanii din ținutul Brașovului care aveau turmele lor de oi în Dobrogea și anume în Hârșova, Babadag, Tulcea, Silistra, Kustengea, Isaccea, Mangalia, Balcik, Bazargic. Romulus SEIȘANU, op.cit. p.161.
(85) Ion GEORGESCU, Așezarea lui Nicolae Țârcă la Hârșova și alegerea lui ca vice-consul, în, Analele Dobreogei, an XIII-XIV, 1932-1933, pp.41-52.
(86) Ion IONESCU de la BRAD, L` excursion agricole dans la plaine de la Dobroudja, p. 77-78.
(87) Așa se explică cum sate din Dobrogea poartă numele satelor din Ardeal precum : Siliștea, Poiana, Galeșu,etc.
(88) Victor SLĂVESCU, Corespondența între Ion Ionescu de la Brad și Ion Ghica, 1846-1874, București, 1943,p. 52. Pentru acest aspect a se consulta și Gheorghe DUMITRAȘCU, Liliana LAZIA, op. cit., p.98.
(89) M.D. IONESCU, op.cit. p. 324
(90) Ibidem.
(91) O statistică din 1849, care preciza componența etnică a 53 de sate așezate de-a lungul Dunării și în interiorul spațiului dobrogean, menționează 40 dintre acestea ca fiind locuite de români, Adrian RĂDULESCU, Ion BITOLEANU, Istoria românilor dintre Dunăre și Mare, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1979, p.240.

Comentarii: 0

Pentru a adăuga un comentariu, trebuie să va logati la contul dvs. Puteti face acest lucru prin