11.07.2014

Autor: Tusa Enache

Comunități și tradiții la bulgarii și românii din Dobrogea. Partea a 2-a.

Comunitatea Bulgară din Dobrogea

             Așezarea bulgarilor în acest teritoriu s-a desfășurat pe un fond istoric tulburat de incertitudini, care fac greu de disociat aspectul pasager al tranzitului unui număr mare de oameni de tendințele de așezare într-o zonă sau alta (92). În perioada stăpânirii otomane etnicii bulgari existau alătir de musulmani, români și alte comunități care trăiau atunci în zona dobrogeană. Bulgarii așezați în Dobrogea înainte de izbucnirea războaielor ruso-turce erau împărțiți în două comunități distincte grebenci și șiscovți reduse ca număr de membri (93). Un autor pertinent al perioadei susține că numărul mai mare al bulgarilor era în sud-estul extrem al provinciei unde încă din secolul al XVIII, bulgarii constituiau cea mai numeroasă comunitate creștină (94). O parte importantă a bulgarilor a venit din Basarabia în secolul al XIX- lea coborând către sudul regiunii spre Peninsula Balcanică (95). Alte grupuri de bulgari au migrat în Dobrogea dinspre sud din zona Balcanică. Bulgarii veniseră în Dobrogea cu un scop precis și anume acela de a obține pământ iar acest aspect este susținut de faptul că bulgarii evită malul Dunării care era frecvent expus inundațiilor (96). Zeci de mii de bulgari au emigrat din Bulgaria către Basarabia. 
 
             În alte surse bulgarii apar ca un grup etnic foarte glorios până la supunerea definitivă de către turci în 1396 (97). Mulți dintre acești etnici bulgari au fost transplantați cu forța de către armatele rusești în sudul Basarabiei care fusese părăsit de tătari (98). La jumătatea secolului al XVII-lea (mai precis în 1659) în statisticile episcopului catolic Stanislav găsim enumerate printre etniile care populau orașul Babadag și pe bulgari. Episcopul Stanislav susține că existau în Babadag în jur de 1700 case turcești și "bulgarorum, graecorum, valachorum schismaticorum domus sunt 300 circiter, animae 2000 circiter” (99). Călătoria Patriarhului Constantinopolului Macarie din a doua jumătate a secolului al XVII-lea în Dobrogea precizează numele de Chiustenza (Constanța) de unde Macarie străbate teritoriul ajungând „într-un orășel al creștinilor bulgari numit Iglitsa (azi Iglița în județul Tulcea) în mijlocul Dunărei” mai departe Macarie relatează "Există un drum de mers pe uscat,ce este sub guvernământul mahomedan, dar am văzut cruci ridicate în acest orășel pe marginile drumului și pe mormintele lor. Este o biserică în oraș. Din acest loc am ajuns într-un oraș numit Majina Matchin, pe malurile Dunării, cu 420 de case de creștini bulgari. Este cel din urmă oraș sub guvernământ mahomedan și este în pșalâcul Silistrei. Are administratori turci și un kadi” (100). Date certe despre emigrarea bulgarilor în Dobrogea sunt semnalate la începutul secolului al XIX-lea când 1.200 de țărani bulgari ajung, în 1809, lângă Mănăstirea Cocoșu, înființată de mocanii dobrogeni (101). Alți 1.500 de țărani bulgari sunt menționați în zona Babadag-ului după ce orașul Tulcea a fost ocupat de generalul rus Bulatov ale cărui armate trec peste Dunăre acest grup  al bulgarilor (102). Interesantă este opinia pe care o prezintă Nicolae Bălcescu care în 1849 călătorește în Peninsula Balcanică și care în corespondența acestuia cu Ion Ghica susținea că „nu există de la Balcani la Dunăre nici un sat bulgăresc ci numai sate românești” (103). Dealtfel imigrarea bulgarilor în Dobrogea este plasată în prima jumătate a secolului al-XIX-lea venind din sudul Balcanilor (104). Un mumăr însemnat de bulgari s-a refugiat către zona de nord a Dobrogei (105) și ulterior în Basarabia și Țara Românească după ce se așezaseră „pentru o vreme în nordul Dobrogei lângă Gurile Dunării” (106). Un alt aspect intersant este confuzia care se produce între bulgari și găgăuzi, populație de origine turanică de religie creștină și rit ortodox care prin confesiune a fost asimilată de spațiul slav (bulgar). Prin urmare mulți dintre bulgarii atestați în provincie erau de fapt găgăuzi asimilați prin confesiunea ortodoxă și care începuseră o infiltrare serioasă începând cu secolul al-XVIII-lea în zona de sud a Dobrogei. O migrație importantă a bulgarilor începe sfârșitul secolului al XVIII-lea către Rusia (în special Basarabia). Astfel între anul 1752-1754 emigrează spre Herson în jur de 620 de familii și se pare că începând cu această migrație încep să se așeze în Dobrogea bulgarii (107). Despre acest aspect Iosif Boscovich în călătoria pe care o întreprinde spre Constantinopol trece prin Dobrogea unde întâlnește grupuri bulgare. Călătorind prin orășelul Carasu (viitoarea Medgidie) Boscovich ajunge în Baltazichioi care era format din două mahalale: una locuită de turci și alta locuită de bulgari creștini (108). Un alt sat pe care Boscovich îl menționează și este locuit de turci și bulgari este Taschburun, format din 50 de case. Așezarea nu mai există astăzi probabil că era situată lângă dealul cu același nume care înaintează în complexul de lacuri Razelm-Sinoie (109). Mai multe migrații dale populației bulgare din zona Peninsulei Balcanice au fost determinate de jafurile Cârjaliilor (110). Drumul migrațiilor către Rusia trecea prin Dobrogea și începând cu secolul al-XVIII-lea a început să fie cutreierat teritoriul Dobrogean de grupuri pribege în toate părțile timp de un secol și jumătate. Mai cu seamă migrațiile se înmulțesc după Pacea de la Iași (1792) când bandele de tâlhari săvârșeau cruzimi și nelegiuiri de neimaginat în toată Dobrogea (111). Constantin Brătescu plasa comunitatea bulgară după cea musulmană în Dobrogea ca număr de locuitori însă susține că nici măcar toponimia localităților provinciei „nu îngăduie a admite o veche populație bulgară cu rădăcini adânci în pământul dobrogean” (112) Tot „puhoiul acesta de populație se îndreptă spre Rusia” (113) iar drumul trecea prin Dobrogea (114).
 
             Comunitatea bulgară s-a stabilit în Dobrogea sub forma unor colonii care au avut o predilecție specială pentru acest spațiu. Pătrunderea bulgarilor în spațiul dobrogean s-a derulat pe mai multe etape. Primele două etape ale acestei migrații s-au produs în timpul includerii Dobrogei în primul și al doilea țarat bulgar care se încadrează temporal în secolele VII-X și respectiv XII-XIV însă cu anumite intermitențe. Sursele actuale nu pot demonstra științific continuitatea bulgarilor în Dobrogea din secolul VII și până în secolul al XIX-lea datorită lipsei toponimiei slave în foarte multe zone ale provinciei (115). Așezarea bulgarilor în acest teritoriu s-a desfășurat pe un fond istoric tulburat de incertitudini, care fac greu de disociat aspectul pasager al tranzitului unui număr mare de oameni de tendințele de așezare într-o zonă sau alta. În perioada stăpânirii otomane etnicii bulgari existau alături de musulmani, români și alte comunități care trăiau atunci în zona dobrogeană. Bulgarii așezați în Dobrogea înainte de izbucnirea războaielor ruso-turce erau împărțiți în două comunități distincte grebenci și șiscovți reduse ca număr de membri (116). Un autor pertinent al perioadei susține că numărul mai mare al bulgarilor era în sud-estul extrem al provinciei unde încă din secolul al XVIII, bulgarii constituiau cea mai numeroasă comunitate creștină (117).
 
             Comunități bulgare consistente se așază în Dobrogea după 1850 după ce luaseră parte la războiul ruso-turc din 1828-1829 sperând la eliberarea Bulgariei. Acest proces politic nu a avut loc iar bulgarii s-au refugiat din calea răzbunării turceşti stabilindu-se în Ţara Românească şi în Dobrogea unde au avut un rol important în ceea ce a însemnat evoluţia economică a acestui spaţiu. După 1877 teritoriul dobrogean devine pământ românesc şi intră sub autoritatea statului român moştenind totodată şi un mozaic etnic extrem de interesant.              
             Au trăit împreună români, bulgari, turci, tătari, germani şi alte comunităţi care s-au influenţat în mod reciproc conservând tradiţii şi obiceiuri care se întâlnesc şi astăzi în diferite comunităţi. Există tradiţii care s-au transmis din generaţie în generaţie. 
 
             Tradiţia Păspăligii este una din aceste elemente care au fost păstrate cu sfinţenie. Astfel de ziua Lăsatului de  Sec de brânză copiii care aveau peste cinci ani obişnuiau să transporte cu căruţele resturile vegetale de la animale care se adunau peste iarnă. Aceste resturi  erau duse la marginea satului într-un loc viran unde erau aduse şi alte grămezi de resturi vegetale. 
 
             Odată cu lăsarea întunericului acestor grămezi li se dădea foc în același timp ceea ce făcea ca întregul sat să fie iluminat de flăcările rezultate de la aprinderea focului. În aceeași seară se obișnuia să se meagă în casa rudelor mai apropiate unde li se săruta mâna și li se spunea „post ușor.” Înainte cu o săptămână de acest eveniment „în duminica Lăsatului de Sec la carne” începeau vizitele în cursul cărora se mergea la nași cu găină, colac, plăcintă și o sticlă cu vin. În acest mod se desfășura ritualul Pășpăligii când oamenii petreceau și se bucurau știind că urmau să intre într-o perioadă de post  mai lungă.  
 
             Tradițiile de logodnă la bulgari reprezintă un alt obicei pe care bugarii l-au respectat cu sfințenie. Un bun prieten al mirelui era trimis ca pețitor acasă la părinții fetei, pentru a primi binecuvântarea acestora. Dacă părinții erau de acord, fata trebuia să fie întrebată de trei ori dacă accepta căsătoria. În cazul în care fata accepta, logodna era oficiată și viitorul mire era invitat, împreună cu familia sa acasă la fată. Când era zi de sărbăoare, mirele, împreună cu părinții lui mergeau la poarta fetei și strigau:„ Ai fată de măritat ? că noi avem băiat de însurat.”  Familia viitorului mire venea pregătită cu un colac frumos împletit, o găină gătită și o carafă cu cel mai deosebit vin pe care îl aveau. Dacă părinții fetei acceptau erau invitați în casă pentru a se sfătui cele două familii. Când se ajungea la o înțelegere pentru realizarea căsătoriei, mama băiatului așeza pe masă bunătățile aduse cu ocazia vizitei, pe care le dădea tatălui fetei în semn că logodna s-a făcut.  În tot acest timp tatăl mirelui așeza la gâtul fetei  o salbă cugalbeni și îi dădea multe daruri. La comunitățile de bulgari logodna putea dura de la o zi la un an în această perioadă care rămânea până la nuntă tinerii se vedeau doar în ziua de duminică când băiatul mergea acasă la fată pentru a o  lua la hora satului. Cei doi miri erau bucuroși că își puteau construi împreună un viitor și erau nerăbdători să de facă nunta.  Aceste aspecte identitare pot constitui modelul de conviețuire interetnică dat fiind specificul dobrogean și în cadrul acestei conviețuiri avem de-a face cu procesul de aculturație care este specific unor spații ce au  fost colonizate precum Dobrogea.
 
             În Basarabia s-au așezat prin satele părăsite de tătari și prin satele de lângă orașele Ismail, Chilia, Reni, Akermann și Chișinău (118). Războaiele ruso-turce de al începutul secolului XIX au depopulat și mai mult unele părți ale Bulgariei. Între 1801-1812 a avut loc una dintre cele mai mari migrații aproximativ 4.000 de familii astfel că în 1830 existau în Basarabia în jur de 70.000 de bulgari. Astfel după războiul amintit care se încheie în 1912 iar Dobrogea devine un centru al acțiunilor naționaliste bulgare cosmetizate în acțiuni culturale care au impulsionat emigrările bulgarilor mai ales în Tulcea dar și în zonele din împrejurimile acestui oraș. După războiul ruso-turc din 1829 rușii aduc contingente întregi de bulgari spre a coloniza Buceacul și zona de sud a Basarabiei. În timpul emigrării o parte dintre acești deportați bulgari au rămas pe malul lacului Razelm. Din această cauză Ion Ionescu de la Brad menționează la 1850 mai multe sate compacte de bulgari precum: Caramanchioi, Caugagi, Hamangi, Ciamurli, Sariurt, Casapchioi, și Gagarlik (119). Se pare că din considerente strategice rușii ar fi transportat populația bulgară din Balcani (120) spre a coloniza Basarabia cu o populație străină (121). Numărul aproximativ al bulgarilor era de 1194 de familii dintre care majoritatea în orașul Babadag numărând la 1864 în jur de  25000 de suflete (122). O altă sursă confirmă acest aspect prin faptul că în războiul ruso-turc din 1806-1812 „armate întregi de cazaci cutreierau teoritoriul dobrogean jefuind și incendiind, nemenajând nici populația creștină cum nu a fost menajată nici cea turcească. Cine nu se refugia era luat prizonier și deportat în Basarabia. Între aceștia se numărau în special mii de bulgari dar și lipoveni” (123). Un alt cercetător al Dobrogei, I. Gușu, susține că a chestionat mai mulți bulgari bătrâni care susțineau că au venit din părțile orașului Târnovo, după războiul ruso-turc din 1806-1812, așezându-se în sudul Basarabiei în grupuri formate din mai multe clanuri. 
 
             A doua generație a acestor familii de bulgari din dorința de a nu face serviciul militar în armata țaristă, a trecut Dunărea, în Dobrogea (124). Generalul englez Johmuse care a călătorit prin Balcani în anul 1847 de lasă mai multe informații despre războiul din 1828-1829 și despre migrațiile care s-au produs datorită acestui război. Bulgarii au avut un rol foarte mare atunci datorită faptului că duceau un război de uzură în teritoriul  lor și serveau rușilor drept călăuze și spioni. Turcii s-au plâns astfel că au avut mai mult de suferit în urma bulgarilor decât a rușilor. 
 
             Din această cauză în cadrul Tratatului de la Adrianopol s-a hotărât că „aceia care vor să părăsească Bulgaria pentru a se duce în Rusia au permisiunea chiar din partea împărăției turcești” (125).  Probabil unii dintre aceștia se vor fi simțit mai siguri rămânând, în drumul lor de emigrare, în colțul retras al Dobrogei „unde administrațiunea turcească era mai slabă” (126).  
În 1855 a fost abolit impozitul pe cap de locuitor pentru nemusulmani, aceştia obţinând şi dreptul de a purta  arme, însă apărea şi obligativitatea prestării serviciului militar. Majoritatea creştinilor preferau, astfel,  să plătească o taxă pentru a fi scutiţi. Aplicarea acestor reforme a fost perturbată de izbucnirea războiului Crimeii (127). După terminarea conflictului, cursul reformator a fost reluat (128). În secolul al XIX-lea s-a încercat totuși o îmbunătățire în situaţia supuşilor  din zona de vest a Înaltei Porţi. Prin urmare beneficiarii acestor reforme au fost  negustorii şi oamenii de afaceri bulgari care au profitat de declinul influenţei greceşti în capitala otomană, după revoluţia grecească. În afară de relativa prosperitate economică, ţinuturile bulgăreşti beneficiau la cel mai scăzut nivel administrativ de de un înalt grad de autodeterminare locală. Comitetele bulgare deţineau practic controlul asupra tuturor problemelor interne. Ţărănimea bulgară , ce constituia majoritatea populaţiei a beneficiat şi ea de îmbunătăţire condiţiilor datorită faptului că: „Statutul ţăranului bulgar era net superior celui al contemporanului său de peste Dunăre, din Principate” (129). Datorită acestor condiţii generale favorabile, Poarta a descis că Bulgaria ar putea fi cel mai bun loc de testare a şanselor reformelor Tanzimat.  Astfel după modelul Rumeliei și a teritoriilor bulgărești au fost încercări de a  reforma și teritoriul dobrogean. După războiul Crimeii, s-au depus mari eforturi administrative pentru a o transforma într-o provincie model pentru regiunile de la sud de Dunăre (130).  În acest sens a fost luată decizia de a se construi o linie ferată  care să facă legătura între Dunăre și Marea Neagră și să lege două puncte strategice Cernavodă și Kustenge  (Constanța).  În 1864 a fost înfiinţat vilayetul dunărean ce i-a fost încredinţat unui reformator capabil, Midhat Paşa. Sub administraţia acestuia s-a făcut încercarea de a-i pune pe musulmani şi creştini pe acelaşi plan, aceştia din urmă putând deveni membrii ai consiliilor administrative. Midhat a depus mari eforturi pentru modernizare, constriund drumuri, poduri, scoli şi ferme model. A fost însă înlocuit după numai trei ani. Nu toate reformele au avut succes. Multe aşteptări nu au fost îndeplinite. Încercarea de a modifica modul de percepere a impozitelor s-a soldat cu un eşec (132). În timpul domniei lui Abdul Aziz (1861-1876) reformele au continuat, în ciuda faptului că entuziamul la adresa Tanzimatului scăzuse. În 1864 legea vilayatelor (provinciilor) reorganiza teritoriul otoman și stabilea pentru Dobrogea aceeași administrație care o considera ca făcând parte din vilayet-ul  Dunării. Guvernatorii urmau să fie ajutaţi de adunări provinciale şi de consilii administrative, în care erau reprezentaţi atât musulmanii cât şi nemusulmanii. Între 1864 şi 1876 a fost elaborat un nou cod civil, Mecelle.
 
             După 1870, criticile au devenit tot mai puternice, atât din partea conservatorilor, cât şi din partea radicalilor din gruparea. Reforma nu a produs rezultatul dorit în rândul populaţiei creştine, iar îmbunătăţirile realizate s-au dovedit foarte costisitoare. Pentru a le finanţa, guvernul otoman a recurs la împrumuturi riscante. În 1876, statul a întrerupt plăţile de rambursare a datoriilor, dând practic faliment. Tanzimatul nu a reuşit nici să înlăture corupţia, nici să îmbunătăţească simţitor situaţia tăranilor.  Relevantă este în acest sens este aprecierea unei cunoscute cercetătoare engelze care afirma: „În ceea ce priveşte populaţia creştină reformele veniseră pur şi simplu prea târziu. Ele ar fi putut avea efect doar dacă ar fi fost posibil să fie bazate pe un principiu unificator mai eficient decât cel al naţionalismului sau al religiei, dar nu exista un astfel de element comun” (133).  În afară de aceast fapt, noile măsuri nu fuseseră ele însele foarte populare. Instituţiile centralizate erau greu de impus unei populaţii ce fusese timp de secole divizată după criteriul religiei, al originii naţionale sau al loialităţii provinciale iar acest fapt a agravat situația din cadrul imperiului (134). Pe fondul acestor nemulţumiri, Abdul Aziz a fost detronat în mai 1876, fiind înlocuit cu Murad al V-lea. Datorită instabilităţii sale mintale acesta a fost la rândul sau înlocuit în luna august cu Abdul Hamid al II-lea. În 1875 izbucnise o nouă criză balcanică. Pe acest fond de instabilitate politică, Imperiul Otoman trebuia să facă faţă unui nou conflict ce se prefigura la orizont. Etniile trăitoare au perceput aceste reforme ca fiind aproape inexistente dat fiind faptul că aplicarea acestora era la discreția și bunul plac al guvernatorilor din provinciile otomane inclusiv în Dobrogea. Însă regimul juridico-politic otoman, mai blând, din acest colț de imperiu a oferit motivațiile unor comunități etnice să se așeze în spațiul Dobrogean. Astfel avem cazul germanilor care ajung în trei etape venind din Basarabia țaristă datorită faptului că se înăsprise excesiv fiscalitatea și începuseră recrutările în armata țaristă. Datorită persecuțiilor religioase a Bisericii Ortodoxe Ruse ajung în Dobrogea și rușii-lipoveni după secolul XVII. Mulți români trec Dunărea și se așază în satele de pe malul drept al  fluviului datorită faptului că exista o fiscalitate și o lungă perioadă  de abuzuri ale boierilor din cele două țări românești, Moldova și Țara Românească. Greci, bulgari, armeni vin deopotrivă pentru a desfășura activități comerciale în Dobrogea dat fiind faptul că se dusese vorba că acolo era o stăpânire mai blândă și mai îngăduitoare iar birul suportabil (135). Reprezentarea instituțiilor administrative în mentalul colectiv avea de foarte multe ori elemente de repulsie și de suferință împotriva stăpânirii otomane dacă amintim doar războaiele care s-au desfășurat de-a lungul stăpânirii otomane în care Dobrogea a devenit teatru de operațiuni militare.  
 
             O perioadă s-au izolat de restul localităţilor din împrejurimi dar, cu trecerea timpului, au început chiar să se contureze legături de rudenie a grecilor cu bulgarii din alte sate conform informațiilor pe care le furnizează un cercetător la la începutul secolului XX. Este vorba de Nichita Bonciug care susține că „grecii, evitaţi de locuitorii din satele învecinate, fac căsătorii vreme îndelungată numai între dânşii şi cu bulgarele din sat; bulgarii aduc fete şi din alte sate dar numai foarte rar, fetele refuzând să se ducă la greci” (136). Astfel s-a constituit cea mai compactă comunitate grecescă rurală din Dobrogea, unde tradiţiile şi obiceiurile sunt păstrate până astăzi, la fel ca şi limba acestora.
 
             În judeţul Constanţa au fost recenzaţi 4.616 greci, în Tulcea 3.127, în Caliacra 1.027, iar în Durostor 216 greci (137). Acest moment de debut al comunităţii elene este relativ pentru că sosirea grecilor în România are o lungă istorie anterioară, întinsă pe o perioadă de mai bine de un secol, cu conotaţii negative, încă din timpul domniilor fanariote. De fapt grecii au fost printre primii europeni, care au sesizat şi au profitat în Balcani de căderea Imperiului Otoman, cu un puternic avânt de afirmare a independenţei (138). A fost o epocă în care pe calea bisericii, a comerţului şi a cancelariilor occidentale, Ţările Române au resimţit o severă perioadă de spoliere materială şi din partea unor familii domnitoare boierești. Astfel familii de Cantacuzini, Mavrocordaţi, Ghiculeşti, Duca, Suţuleşti, toate de origine elenă, cu domnii cumpărate pe credit, prin corupţia administraţiei otomane de la Istanbul, erau puse pe căpătuială cu efecte dezastruoase asupra statului. Dimitrie Drăghicescu, când analizează influenţa grecilor observă că numai între anii 1658-1711 din cele 19 domnii ale Moldovei 14 au fost greceşti şi numai 8 româneşti. La fel în Muntenia, în acelaşi interval de timp se consemnează 9 domnii din care 7 greceşti şi numai 2 româneşti. Iar pretenţia lui Şerban Cantacuzino, ajuns domn al Munteniei, de a recuceri Bizanţul şi a reîntemeia imperiul grec pe ruinele celui otoman este bine cunoscută. Aceasta nu era decât vechea „megali ideea” a protipendadei elene de pe tot parcursul secolelor XVII-XVIII. Dar, după anul 1830 cultura şi civilizaţia elenă din Balcani, pe care un timp românismul o asimilase cu plăcere, îşi va pierde caracterul de formă culturală în răsăritul Europei.  
 
             Astfel un cercetător bulgar, D. Hindalov, menționa în 1926, două grupuri de coloniști bulgari stabiliți în Dobrogea după cum urmează: un grup era constituit de către cei care obosiseră pe drumul spre Rusia iar un al doilea grup era constituit din cei care nu se obișnuiseră cu viața din stepele de la nordul Mării Negre (139). Generalul Helmuth Karl Moltke (140) care a călătorit prin Dobrogea în 1837 scrie că „ținutul a devenit o pustietate fără speranțe. Omul a gonit pe om din această regiune. O treime din sate nu mai există. Orașele sunt, în sensul strict al cuvântului, mormane de dărâmături. Constanța mai avea 40 de locuitori iar Hârșova, care înainte de război avea vreo 4000 de locuitori acum mai are doar 30 de case” (141). Mai departe Moltke susține raritatea locuitorilor (în jur de 20.000 în toată Dobrogea) și faptul că depopularea din spațiul dobrogean s-a datorat în mare parte și migrațiilor încurajate de către Imperiul Țarist. Astfel acesta susține că „după Tratatul de la Adrianopol care asigura emigrarea din spațiul turcesc a celor ce voiau să meargă în Rusia. Pentru conducerea acestei emigrări a fost însărcinat generalul Roth și îndosebi populația  bulgară s-a folosit de această aprobare și s-a îndreptat spre Basarabia” (142). Ion Ionescu de la Brad susține că la momentul în care a făcut studiile în Dobrogea bulgarii „erau așezați acolo de 20 de ani” părăsind pământurile neproductive pentru altele mai fertile pe care le-au găsit în această țară (Dobrogea n.n.) (143). Agronomul român menționează mai multe date statistice  pe care le cuprinde în corpul lucrării întocmite și încearcă să descrie cât mai amplu și fidel realitățile din teritoriu. Un alt autor de studii etnografice bulgarul L. Miletici, recunoaște că bulgarii sunt în Dobrogea „de cel mult un secol” (145). Mai mult autorul bulgar susține următoarele realități conform cărora „în Dobrogea română populația bulgară este datorită colonizărilor recente (ale secolului XIX) și chiar în timpul războiului ruso-româno-turc de la 1877-1878” (146). În partea nordică a teritoriului dobrogean locuiau grebencii (147) care se amestecaseră cu alte populații, mai ales cu români, cu care locuiau în mai multe sate. Mase consistente  de bulgari emigraseră din regiunea Razgrad, din satele de lângă Șumla și Provadia dar și locuitori din zona montană a Balcanilor din Tracia care erau denumiți ca șicovți (148). În kazaua Silistra șicovții locuiau în satele: Almalău, Esechioi, Galița și Gârlița unde erau amestecați cu turci. În kazalele Tulcei și Babadagului bulgarii emigraseră în satul Congaz (azi Rândunica) și satul Cerna unde emigraseră cei din zona Preslav. Bulgarii din regiunea Șumla și Provadia au emigrat în în satul Ceamurlia de Sus iar cei din regiunea Dragoevo-Preslav și din Tracia s-au așezat în Ceamurlia de Jos (149).
 
             O altă parte a bulgarilor proveniți din aceleași regiuni ale spațiului bulgăresc s-au așezat în Pașacâșla (azi Vișina), Casapchioi (azi Sinoe), Sariurt (azi Mihai Viteazu), Sarighiol (azi Valea Nucarilor) (150).
 
(90) Ibidem.
(91) O statistică din 1849, care preciza componența etnică a 53 de sate așezate de-a lungul Dunării și în interiorul spațiului dobrogean, menționează 40 dintre acestea ca fiind locuite de români, Adrian RĂDULESCU, Ion BITOLEANU, Istoria românilor dintre Dunăre și Mare, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1979, p.240.
(92) Gheorghe DUMITRAȘCU, Liliana LAZIA, op. cit., p. 103.
(93) Adrian RĂDULESCU, Ion BITOLEANU, op. cit., p. 220.
(94) Radu-Ștefan VERGATTI susține că sud-estul extrem era reprezentat de viitorul Cadrilater românesc, Tratatul de Istoria Românilor, vol. VI, București, 2003, p. 99.
(95) Profesorul Ion Bitoleanu confirmă acest episod în care susține că populația Dobrogei a crescut brusc în secolul al XIX-lea și până la războiul ruso-româno-turc din 1877-1878. Una dintre sursele acestei creșteri a fost exodul unor păstori din provinciile Bulgariei. Adrian RĂDULESCU, Ion BITOLEANU, op. cit., p. 288.
(96) Victor MORFEI, Balta Ialomiței, în, Analele Dobrogei , an V și VI 1925. p. 34; a se vedea și articolul lui Nicolae, La Dobrogea Roumaine, Bucarest, 1919.
(97) M.D. IONESCU, op.cit. , p.326.
(98) Cercetătorul Al. Arbore susține că respectivele grupuri a fost transportate în masă, Alexandru ARBORE, Așezările Bulgarilor, în Arhiva Dobrogei, nr. V, 1916.
(99) Monumenta spectantia historiam slavorum meridionalium vol. XVIII care cuprindea și Acta bulgariae eclesiastica , apud. Alexandru P. ARBORE, op. cit.,p. 25.
(100) The travels of Macarius Patriarch of Antioh written by his attendant archedeacon, Paul of Allepo in Arabic, apud. Alexandru ARBORE, op. cit.p. 26.
(101) Gheorghe DUMITRAȘCU, Liliana LAZIA, op.cit., p. 103.
(102) Liubov MILETICI, Bulgarii din Dobrogea, în, Dobrogea Jună, 1, nr. 24, 15 iunie1912, p.2
(103) Nicolae Bălcescu se întreba: Unde sunt Bulgarii? În Bulgaria sunt puțini doar prin orașe apoi între Vidin și Niș și Dincolo de Balcani (...).Încolo nici un sat bulgăresc ci numai sate românești. Corespondența cu Ion Ghica.
(104) M. D. IONESCU, op.cit., p.327.
(105) Alexandru P. ARBORE, Din etnografia Dobrogei, în „ Analele Dobrogei”, 1916, p. 29-31
(106) Constantin N. VELICHI, Emigrarea bulgarilor în Țara Românească în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, în, Romanoslavica, București, 1963, p.53.
(107) Sursele pe care le-am cercetat susțin că în migrația bulgarilor se disting trei perioade: o primă perioadă până la 1828 care se caracterizează prin apariția sporadic a bulgarilor în unele orașe dobrogene și in unele localități suburbane; o a doua perioadă când încep marile migrări determinate de războaiele ruso-turce, când începe să se formeze o minoritate bulgară în spațiul dobrogean și o a treia perioadă care se întinde pe durata anilor 1878-1913, când Cadrilaterul a fost colonizat de bulgari. A se confrunta informațiile în lucrările lui :Gheorghe DUMITRAȘCU, Liliana LAZIA, op.cit., p. 103; Adrian RĂDULESCU, Ion BITOLEANU, op. cit., p. 308; Constantin BRĂTESCU, art. cit., p. 237.
(108) Iosef BOSCOVICH, Voyage de Constantinopole en Pologne, Ediția franceză, p. 153, apud. Alexandru ARBORE, op.cit., p.27.
(109) Ibidem
(110) Cârjaliu în turcește Kyrcali însemna hoț sau tâlhar de pustiu, în unele scrieri se mai numeau Daglii, locuitori de munte sau mai simplu haiduci.
(111) C. JIRECEK, Geschichte der Bulgaren, p. 526, în, Z. ARBORE , Basarabia în Secolul al XIX-lea, p. 104
(112) Constantin BRĂTESCU, art. cit., p. 237.
(113) Nicolae IORGA, Geschichte des rumanischen Volkes, vol.II, p. 203.
(114) Constantin PETRESCU, Dimitrie A. STURDZA, Acte și documente relative la România, vol. III ,București, 1934 p.1083.
(115) George UNGUREANU,Amurgul stăpânirii otomane în Dobrogea, în, Cristiana Crăciun, Gheorghe Zbughea, Unirea Dobrogei-130 de ani, București, Liga Culturală Pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni și Editura Semne, 2008, p.75.
(116) Adrian RĂDULESCU, Ion BITOLEANU, Istoria Dobrogei, editura Ex Ponto, 1997, p. 220.
(117) Radu-Ștefan VERGATTI susține că sud-estul extrem era reprezentat de viitorul Cadrilater românesc, Tratatul de Istoria Românilor, vol. VI, București, 2003, p. 99.
(118) Alexandru ARBORE, op.cit. p. 29
(119) Ion IONESCU de la BRAD, op.cit.p .91.
(120) Un anumit Martin , consul francez în Principatele Române, consemnează într-un raport al său din 17 iulie 1810 către Champigny că:„ prin Iași treceau coloane de prizonieri compuse mai ales din femei și copii”. Informațiile referitoare la numărul acestor nefericiți dau cifra de 16.000 de indivizi bulgari și sârbi. Nicolae Gh. DINULESCU, Contibuțiuni la mișcările de populație în Anuar de georgafie și antropogeografie 1914, București 1915; Gheorghe VÂLSAN, Românii din Bulgaria și Serbia, București, 1920, p.15 în România și popoarele balcanice, (Conferințe ale Ligei Balcanice).
(121) Despre acest aspect Nicolae Iorga afirmă „ Cea dintâi grijă a rușilor în Basarabia autentică și propriu-zisă a fusese să înlocuiască pe tătarii dispăruți printr-o poporațiune creștină, care să nu fie românească. Neamurile cele mai deosebite deveniră vecine pe acest vechiu pământ moldovenesc. Contra „străinilor” biroul de colonizare aduse întâiu nemți și chiar italieni apoi armeni, cazaci, lipoveni, și bulgari” Nicolae IORGA, Chilia și Cetatea Albă, București, f.e.,1915, p. 265; a se vedea și Dr. Wilhelm RULAND, Geschichte der Bulgaren, Berlin, 1911, p.61, apud. Alexandru ARBORE, op cit., p.29.
(122) Guillaume LEJAN, Etnographie de la Turquie d`Europe, Paris, 1872, p. 129; ase confrunta și M.D IONESCU, op. cit. , p.327.
(123) Paul TRAEGER, Imagini din Dobrogea, traducerea din limba germană a lucrării originale din 1918, Constanța, 2008, p.262.
(124) În Dobrogea bulgarii s-au așezat în satele tătărești: Ienichioi, Congaz, Ciamurlia de Sus (Ali-bey), Eschibaba, Beidaud (Bey-Daod sau Bey-Daud). Romulus SEIȘAN, op.cit. p.170.
(125) Constantin PETRESCU, D.A. STURDZA, op.cit., vol. III, p. 1084-1085.
(126) Alexandru P. ARBORE, op.cit, p.33.
(127) Nicolae CIACHIR, Războiul pentru independenţa României în contextul european: 1875-1878, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1977, pp.125-127
(128) Ibidem, p. 139
(129) Barbara JELAVICH, Istoria Balcanilor, vol I, p.299-300
(130) Investitorii europeni, anticipând înfrângerea Rusiei, căutau oportunități de afaceri în modernizarea infrastructurii Imperiului Otoman, în special unde această recuperarea costurilor investiției se baza pe cererea de importuri de grâne ale Occidentului.Unul dintre acești investitori, Thomas Wilson, obține chiar și un firman prin care se autoriza începerea lucrărilor canalului care urma să se construiască de la Rasova până la Kustenge. (Constanța). După ce consultă mai mulți ingineri aceștia argumentează împotriva construirii canalului iar investitorul renunță la această investiție costisitoare. Ulterior sultanul Abdul Medjid emite un firman pentru concesiunea construcției unei căi ferate de la Cernavodă până la Kustenge unei companii engleze.
(131) Astfel s-a semnat un contract de concesiune pe 99 de ani între reprezentanții Guvernului Otoman și de John Trevor Barkley pentru compania engleză Danube and Black Sea Railway and Free Port of Kustendje înființată special pentru a construi această cale ferată. Imperiul Otoman nu acorda nici o garanție companiei specificând că afacerea se face exclusiv pe riscul investitorilor. Capitalul subscris și vărsat de către 64 de personae din Marea Britanie era de 400.000 de lire sterline (1860) echivalentul a 20.000.000 de euro astăzi. Compania engleză primea în schimb de la sultanul Abdul Medjid dreptul de a folosi, în exclusivitate, pe 99 de ani terenul aferent căii ferate, triajelor, gărilor, portului, atelierele, locuințele, hotelurile, silozurile și depozitele. Pentru construirea acestei căi ferate a fost stabilit un termen de trei ani fapt care a obligat compania să realizeze lucrările în regie proprie. Șantierul a fost condus de inginerul englez John Trevor Barkley ajutat de frații săi: George, Robert și Henry Barkley. S-au folosit parte din șinele utilizate în Războiul Crimeii dar cea mai mare parte a materialului rulant precum și a locomotivelor a fost adus din Anglia. La inaugurarea căii ferate în data de 4 octombrie 1860 a participat, din partea Imperiului Otoman, Ibrahim Edhem Pasha om de stat otoman de origine greacă. Acesta a fost educat în Franța ca inginer de mine și a avut înalte posturi în administrația otomană, ocupând înalte demnități ministeriale ajungând până la demnitatea de Mare Vizir (echivalentul unui prim-ministru). A fost implicat în deciziile legate de concesiunea D.B.S.R. participând la 4 octombrie 1860 în calitate de Ministru al Lucrărilor Publice al Înaltei Porți și Șef al Comisiei de reprezentanți ai Porții la inaugurarea căii ferate Cernavodă –Constanța. Amintim faptul că linia ferată Cernavodă-Constanța a fost prima lucrare de acest gen din întregul Imperiu Otoman până la inaugurarea acestei lucrări nu exista nici o cale ferată în Imperiu., www. beyerpeacock.co.uk; a se consulta și Radu BELLU, Locomotive cu aburi, f.e., București, 1994, pp.34-41.
(132) Ibidem, p.302
(133) Barbara JELAVICH, Istoria Balcanilor, vol I, traducere de Mihai Eugen Avădanei, Institutul European ,Iaşi, 2000, p.255.
(134) Charles şi Barbara JELAVICH, Formarea statelor naţionale balcanice:1804-1920, pp. 177-178.
(135) Mihail Sadoveanu a consemnat mărturia nostalgică a bătrânilor de prin acele locuri despre blândeţea stăpânirii otomane în timp de pace când birul era suportabil, iar pământul era destul pentru toată obșteași încă mai rămânea și pentru cei ce aveau sa mai vină, Mihail SADOVEANU, Privelişti dobrogene,Bucureşti, Editura Socec, 1925.
(136) Ibidem, p. 41.
(137) Valentin CIORBEA, Evoluția Dobrogei între 1918-1944, contribuții la cunoașterea problemelor geopolitice, economice, demografice, sociale și ale vieții politice și militare, Editura Ex Ponto, Constanța 2005, p. 250.
(138) În sec. al XVII-lea în sud-estul Europei, în plină perioadă otomană, ortodoxismul călugărilor greci a avut o mare libertate de mişcare, împreună cu un fenomen de înstrăinare naţională a lăcaşelor de cult din ţările lor Cornelia PAPACOSTEA- DANIELOPOLU, Comunităţile greceşti din România, Bucureşti, 1996, p.65.
(139) George UNGUREANU, art. cit, p. 77.
(140) Acesta este amintit de Paul Traeger ca fiind medic în armata rusă și participant la campania din Dobrogea care a trecut prin: Balcik, Mangalia, Constanța, Beidaud, Babadag. Cu această ocazie oferită de campanie Maximilian Heine scrie o carte intitulată Imagini din Turcia, unde se pare că sunt consemnate aceste informații despre migrațiile bulgare.
(141) Paul TRAEGER, op. cit. p. 263.
(142) Paul TRAEGER , Ibidem, p.263.
(143) Ion IONESCU de la BRAD, op.cit. p. 92
(144) Ionescu de la Brad a găsit în Dobrogea , mai precis în kazaua Bazargic, 110 de case aparținând bulgarilor din totalul de 400. Ca dimensiune această Kaza cuprindea 89 de sate în care agronomul a identificat 1230 de case turcești, 143 de case arabe și 120 bulgare. La Balcic Ionescu de la Brad nu a gasit nici un bulgar. Ibidem .
(145) Miletici susține că cele mai noi așezări ale bulgarilor au fost înființate de emigranții din regiunile Șumla, Provadia și Razgrad la puțin timp după 1800 și mai cu seamă după 1828. Autorul susține că „în afară de găgăuți și de puține colonii grecești, restul populației creștine din județele Varna, Balcic, Dobrici, și în mare parte din județele Novi-Bazar și Curtbunar și Silistra precum și din întreaga Dobroge este o colonizare de dată recentă care nu este mai veche de un secol iar în cazuri extreme nu trece de 150 de ani.”
(146) M. MILETISCH, Das ost-bulgarische, Schifren der Balkan-Kommission, Ling Abth. Vienne, 1903, col 19,23 , apud . Romulus SEIȘANU, op.cit. p. 171.
(147) Aceștia aveau ca semn distinctiv podoaba pieptenului și se refugiaseră peste Dunăre în satele Ciacu și Ciocănești din județul Ialomița, Adrian RĂDULESCU, Ion BITOLEANU, op. cit., p. 293.
(148) Ibidem, p. 294.
(149) Ibidem.
(150) Ibidem, p. 295.

Comentarii: 0

Pentru a adăuga un comentariu, trebuie să va logati la contul dvs. Puteti face acest lucru prin