15.07.2014

Autor: Tusa Enache

Comunități și tradiții la bulgarii și românii din Dobrogea. Partea a 3-a.

Relațiile de rudenie în cadrul comunităților

             Vorbind  de relațiile de rudenie avem de explicat modul în care se organizau familiile comunităților dobrogene și cum aveau  structurate relațiile din cadrul familiilor. Cea mai parte a membrilor acestor etnii se concentra în așezări rurale care de regulă arată o diversitate accentuată (151). Monografiile rurale definesc realități pe care nu putem să le trecem cu vederea și care ne furnizează anumite informații despre relațiile de rudenie în cadrul comunităților. La nivelul cercetării antropologice românești cooperarea metodologică dintre antropologia socială (etnologia) și cercetarea sociologică reclamă două aspecte ale realității devenirii comunității: masivitatea lumii rurale la scară istorică și persistența unui important segment rural în spațiul dobrogean până în zilele noastre. Satul dobrogean oferea un mediu specific de locuire pentru aproape 70 % din populația Dobrogei. O mare parte a vieții cotidiene se consuma în cadrul familiei sau în cadrul comunității. Existau evenimente deosebite precum căsătoria sau nașterea dar și lungi perioade în care nu se întâmpla absolut nimic timp în care timpul trecea fără să consemneze ceva deosebit în cadrul comunității (152). Bucuriile și perioadele mai grele momentele festive și cele dramatice, fidelitatea și infidelitatea marcau important fiecare familie (153). Astfel de regulă familiile erau organizate după modelul tradițional și nu existau decât rar situații în care tinerii căsătoriți plecau din cadrul familiei și își  întemeiau noi spații de locuire. De regulă cei care se căsătoreau aveau o locuință în cadrul comunității, deci în apropierea celorlalte rude de regulă pe aceeași stradă sau aproape de familia de bază. Căsătoriile mixte erau excepții foarte rare sau se făceau doar cu un motiv anume acela de a absorbi (asimila) un grup mai mic de către un grup mai mare aspect care se întâlnea la fel de rar în Dobrogea. O istorie a cuplului încă nu este cercetată fundamental pentru spațiul dobrogean însă este cert că mariajul nu însema doar un simplu angajament social și sentimental, ci era un element de coeziune în cadrul familiei și al comunității (154). Când hotărau să se căsătorească exista deja între tineri o anumită relație pe durata căreia aceștia se cunoșteau reciproc cum procedau germanii și italienii dar și unii români care locuiau în Dobrogea. Această regulă nu era generală în alte cazuri tinerii nu se cunoșteau absolut deloc și căsătoria era aranjată de către părinții fetei și cei ai băiatului. Înțelegerile matrimoniale se făceau pe baza unor imperative de ordin material bazate pe o mică proprietate pe care o avea băiatul în raport  cu obligativitatea  familiei fetei de a asigura o anumită dotă (155). Tinerii aveau prilej de întâlniri la horă, la serate, baluri, nunţi ori anumite vizite. Băieţii şi fetele de origine bulgară sau română se distrau la hore sau nunţi, cântând, de regulă cu armonica obişnuită ori cu un alt instrument dansând polka sau valsul, cu simpatia deja vizată, încă de la această vârstă, care de regulă nu prea era permisă de către părinții de bulgari sau  de tătari  unde tinerii aveau mai multe restricții. Adolescenţa era controlată  atent la turci, tătari, bugari, greci, armeni și chiar la români. La germani (156) și la italieni adolescența pentru ambele sexe era liberă. Ca urmare firească, rezultau şi copii în afara căsătoriei sau copiii din flori care se întâlneau deseoeri în familiile germane și italiene. Întemeierea unei familii începea odată cu căsătoria care de fapt punea bazele relațiilor de rudenie prin alianțe (157). Hotarârea căsătoriei era făcută de tineri având şi consimţământul părinţilor astfel majoritatea căsătoriilor erau făcute baza sentimentelor de dragoste şi câte o dată de nevoie. De cele mai multe ori mariajul se încheia în cadrul aceluiași grup social sau în cadrul aceleiași etnii reguli care erau consacrate prin existența satutului social (dota sau averea). Când cei care se căsătoreau proveneau din grupuri diferite se creau adevărate drame familial. Căsătoria era precedată de pețit  care se făcea de către părinţi, de rude sau chiar de cineva străin, însă de o persoană de încredere după care părinții conveneau asupra averii. Nu se discuta absolut nimic de zestre, aceasta se vedea din starea materială a băiatului, pe care acesta o avea în gospodăria părinților lui. După ce se aranjau toate detaliile  între cele două familii, a băiatului şi a fetei, urma logodna care se făcea de obicei sâmbătă seara la familia fetei. Logodna se oficia în faţa preotului care asista ceremonie când peţitorul punea următoarea întrebare: "Tinerii sunt de faţă. Sunteţi de acord pentru contractarea acestei căsătorii?” Li se răspundea afirmativ pentru că, dacă răspunsul ar fi fost negativ, nu ar mai fi fost cazul întrebării.
 
             La greci exista o consevare foarte atent controlată a căsătoriilor  conform unui autor din epocă. Este vorba de Nichita Bonciug care susține că „grecii, evitaţi de locuitorii din satele învecinate, fac căsătorii vreme îndelungată numai între dânşii şi cu bulgarele din sat; bulgarii aduc fete şi din alte sate dar numai foarte rar, fetele refuzând să se ducă la greci” (158). Dintre etniile existente în Dobrogea grecii au avut relaţii de strânsă prietenie cu bulgarii, ajungand să se înrudească, prin căsătorii aranjate, cu aceştia, dar şi cu grecii din oraşele din apropiere, foarte rar cu turcii şi cu românii (159). Obiceiurile cele mai reprezentative sunt cele bulgăreşti, preluate cu timpul de la bulgari prin faptul că se încuscreau. Cele mai importante erau tradițiile de Bobotează, pe 6 ianuarie, când, după terminarea slujbei la biserică, avea loc aşa-zisul „botez al cailor”. După acest eveniment se organizează o întrecere călare, unde câştigătorii primeau premii. Un alt obicei des întâlnit la greci era acela prin care grupuri de colindători, după ce colindau toate casele,  păstrau un alt obicei „udatul mirilor. Acest act constă practic în udatul băieţilor proaspăt căsătoriţi într-un uluc plin cu apă, sau dacă nu într-o apă a unui râu (160). După aceea, la casa mirelui, se organizează o petrecere unde participă rudele şi naşii de cununie a celor doi tineri. A doua zi dimineaţă este rândul miresei care, conform datinei, se ascunde de naşa de cununie pentru a scăpa de udat. 
 
             Într-un final este găsită şi stropită cu ajutorul unui mănunchi de busuioc la care se ataşează un bănuţ de aur. Mirele, invidios pe mireasă deoarece aceasta a fost udată mai puţin, lua o găleată cu apă proaspătă şi o uda. Petrecerea continua până seara când, în centrul comunei, se organiza o petrecere cu lăutari. Participă toţi tinerii proaspăt căsătoriţi cât şi cei necăsătoriţi, iar mai târziu avea loc un alt eveniment important pentru comunitățile elene din mediul rural anume „Ziua Babei" (161). Un rol important în viaţa comunităţii îl avea costumul popular bulgăresc. Acesta era compus la fete dintr-un batic foarte lung numit „gear” ornamentat cu un obiect metalic numit „zalle”. 
 
             Costumul era confecţionat din catifea sau din lână de diferite culori, iar la mâini şi la tivul rochiei se ataşa o dantelă. Costumul bărbătesc era format dintr-o căciulă din blană de miel decorată cu mărgele, cămaşă albă iar haina şi pantalonii erau din lână de culoare neagră. Acest costum se purta cu prilejul unor sărbători importante dar şi cu ocazia colindatului, atât de către fete, cât şi de către băieţi (162). Toate aceste obiceiuri încă se mai păstrează, deși bulgarii din Dobrogea au împrumutat şi obiceiuri româneşti folosite atât la naştere cât şi la nuntă. 
 
             Trist este faptul că tinerii au ales ,în puține cazuri, să ducă mai departe tradiţiile, iar limba vorbită de către comunitățile bulgare din Dobrogea, începea după anii `50 să fie penetrată de influenţe româneşti din ce în ce mai pronunțate (163). Alte tradiții importante se desfășurau cu ocazia praznicului Sf. Dumitru, sărbătoare foarte importantă și la greci ocazie cu care femeile din comunitățile elene îşi arătau talentul culinar. În această zi de praznic se sacrifica un miel, de obicei berbecul, se sfinţea cu aghiazmă şi se gătea la cuptorul unei gospodării unde se adună, de regulă, 5 sau 7 miei sacrificaţi. După acest obicei turcesc, femeile începeau „furatul copiilor” cu vârsta cuprinsă între 1-3 ani. Obiceiul este pregătit dinainte cu ajutorul rudelor copilului respectiv. După acest ritual copilul era îmbăiat, și i se dădeau cadouri, iar a doua zi era returnat familiei în cauză. Persoana care „fură” avea un rol important în creşterea copilului fiind confidentul familiei respective.
 
             Deși sursele românești susțin faptul că dețineau majoritatea în Dobrogea, există în epocă o constatare relevantă care susține că nici o comunitate nu deținea majoritatea absolută (164) pentru că nu se creease o încadrare pe baza unor categorii clare a etniilor. Mai mult decât atât se poate afirma că deși nu exista o predominare fizică dar nici în domeniul politic și cultural nu se impusese vreuna dintre etnii care să-și pună amprenta într-un fel anume. Astfel Paul Traeger susține că românizarea care se produsese cu succes „nu a avut încă timpul și probabil nici forța interioară să influențeze atractiv și cucernic elementele străine” (165).
 
             Traeger, în schimb, oferă o imagine pozitivă bulgarilor despre care susține că:„ o puternică conștiință națională combinată  cu o anumită orientare politică, domnește fără îndoială printre bulgari” (166). Desigur este și o imagine motivată de alianța conjuncturală a germanilor și bulgarilor în detrimentul spiritului românesc care se manifesta foarte motivat la începutul secolului XX. Bulgarii amintiți de Traeger își cultivau cu mare grijă și cu consecvență școlile și spiritul iredentist precum și crearea de organizații naționale ori manifestări care să definească un tip de cultură politică de origine bulgară. Tătarii care constituiau al doilea grup important după români aveau sentimente etnice și religioase neavând conștiință politică care să fie construită pe baza unei culturi politice inexistente la acea epocă. Celelalte  etnii dobrogene, precum rușii-lipoveni, armenii, grecii sau evreii, nu încercau să definească o raportare la modelul politic propus de Statul Român ca model de coeziune deoarece aceștia o percepeau ca o încercare de aculturație. Rușii-lipoveni chiar erau izolați de celelalte comunități trăind astfel deoarece erau considerați a fi sectanți și se separau chiar între ei. Chiar și coloniile germane mențineau separația între ele pe baza apartenenței religioase între catolici și protestanți neexistând sate în care aceste două confesiuni să trăiască în comun. În concluzie nu existau zone unitare de raportare la spațiul etnic existând foarte puține zone în care există comunități compacte etnic. Existau de asemenea foarte puține zone în care satele  erau locuite de doar două etnii spre deosebire de localitățile în care existau șase sau opt etnii.        
        
             Există  anumite similitudini între două state aparținând spațiului balcanic anume România și Bulgaria (167). Analiza comparativă este necesară datorită faptului că ambele stat reclamau stăpânirea Dobrogei după dezmembrarea Imperiului Otoman și Congresul de Pace de la Berlin în 1878. Decalajul social și economic nu ar fi putut fi depășit indiferent de măsurile economice pe care guvernele acestor state le-ar fi luat datorită faptului că exista o puternică opoziție din partea etniilor care locuiau în spațiul dobrogean iar otomanizarea continua să își spună cuvântul.  Ușurința cu care aparatele birocratice din Bulgaria și România puteau controla procesul politic are explicații diferite în ambele cazuri. Această chestiune constituie unul dintre principalele motive ale comparației dintre România și Bulgaria, oferindu-ne o explicație foarte clară a evoluției politice diferite ale celor două state. Dacă în România este vorba de o reformă agrară și electorală controlată parțial de vechile elite pentru a salva modelul statal existent, în Bulgaria nu este vorba de o reformă ci de o revoluție țărănească, care contestă natura statului birocratic creat după 1878 și oferă o nouă cale originală de dezvoltare. Tentativa de a redefini structura socială a României după primul război mondial prin reorganizarea economică a sectorului agricol a însemnat atacarea principalului factor  de înapoiere și o încercare de a reorganiza bazele sistemului politic (168). Bulgaria se afla în 1918 într-o situație similară, majoritatea populației fiind ocupată în agricultură. Acest obstacol pe care ambele state trebuiau să îl depășească pentru a se putea apropia de idealul occidental fusese evitat până în momentul 1918. Teza lui Okey, care se referă la independența Europei de Est poate fi privită ca un punct de plecare pentru a putea observa cum s-a manifestat această independență în două cazuri  care au avut evoluții similare pe parcursul secolului al XX-lea. Am analizat până acum modelul politic de import pe care Statul Român l-a adoptat imediat după 1878 pentru a încerca să explicăm motivul pentru care  drepturile politice dobrogenilor nu au existat după 1878 și până în 1909, adică timp de trei decenii (169). 
 
             Renaşterea demografică a ţinutului dobrogean dar și transformările care au loc la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului următor, au fost impuse de către Legea de organizare a Dobrogei (1880) şi Legea agrară (1882), care au favorizat întoarcerea refugiaţilor musulmani, care în noul cadru juridic devin interesaţi de proprietăţile pe care le deţinuseră în Dobrogea (170). Mai mult decât atât, autorităţile române au permis şi stabilirea refugiaţilor bulgari şi români din judeţele cedate Imperiului ţarist. Alături de aceştia s-au stabilit şi români din Brăila, Ialomiţa, Banat, Transilvania etc. (171). Astfel se înregistrează un spor demografic atât la nivel urban cât şi rural, care suferă unele modificări în timpul războaielor balcanice dintre anii 1912-1913 în timp ce mulţi bulgari, sârbi, albanezi şi turci vor emigra în această perioadă din Dobrogea. Schimbarea socială s-a produs lent apreciind implicit sau explicit farmecul diferenţei dacă am lua în calcul doar starea materială precară pe care locuitorii Dobrogei au avut-o de la 1878.
 
             Între aceste elemente care defineau o situație de tensiune socială se produc și multe schimbări în prim planul administrației dar și al relațiilor de comunitate politică sau de excelență diplomatică. În lipsa unei tradiții și aunei școli de gândire politică, spațiul românesc s-a caracterizat prin tatonări, importuri de idei, și preluări de modele ale modernizării cum au fost: liberalismul, protecționismul, liberul schimb (172). Confruntarea ideologică a acestor curente și modele s-a produs între adepții care se situau de o parte sau de alta discuțiile sporind în intensitate în ultimele decenii ale secolului al-XIX-lea. Aceast balans ideologic dar și susținerea unei sau alteia dintre influențele care urmau să determine schimbarea socială au fost  determinate de către apartenența politică, de poziția față de guvernare, de interesul național dar și de influențe externe și uneori de propriile interese ale partizanilor (173). Spațiul dobrogean, marcat de puternice tradiții culturale otomane fundamentate pe considerentele religioase dar și pe o cultură a supunerii sociale, era influențat în acest sens al schimbării sociale dar și în materia sistemului politic care era profund influențat de liberalism (174). Acest curent politic impulsiona și modul de organizare socială prin imitarea unor modele sau mărci ale schimbării sociale cum ar fi matricea interculturalității.
 
             Credințele, obiceiurile dar și miturile legate de construirea unei noi locuințe și decorarea acesteia la români și bulgari demonstrau cel mai bine complementaritățile interetnice și a tradițiilor locale (175). Din acest motiv sunt întâlnite și astăzi practici comune care tin de o anumită tradiție precum așezarea unor obiecte la fundația casei pentru bogăție ori așezarea crucii de lemn îmodobite cu ștergar și flori care se pune pe fiecare rând de zidărie ridicat în timp până se ajunge la acoperiș. Simbolismul magic al decorațiilor interioare era vizibil în folosirea țesăturilor textile denumite generic ștergare la populația românească și geaulâc ori cevre la turci și tătari.Se întâlneau pe aceste țesături motive comune precum: arborele vieții, laleaua, via sădită ca simbol al vieții, diferite figuri geometrice (176). Aceste motive le gasim în toată aria locuită de populația musulmană și românească. La sfârșitul secolului XIX locuința de suprafață o înlocuiește pe cea semiîngropată și se integrează unor caracteristici geografice de influență exterioară a spațiului românesc (177).
 
             Influențele zonelor etnografice ale Olteniei și Transilvaniei ajunseseră în Dobrogea prin intermediul țăranilor din Câmpia olteniei colonizați în satele dobrogene dar și prin intermediul mocanilor transilvăneni care veneau cu turmele în dobrogea la iernat. Mocanii, cum am mai arătat anterior, veneau în Dobrogea chiar înainte de 1877 și mulți dintre ei nu au mai plecat ci au întemeiat sate curat românești și au impus un anumit tip de construcție specific locuințelor de munte care aveau în componență multă piatră ce se găsea din belșug în Dobrogea. Cele mai multe locuințe însă, erau construite din lut frământat cu apă și pleavă care servea la consolidarea acestor case din gard și se utiliza, în amestec baligă de cal, la finisarea pereților exteriori care erau întăriți prin furci din lemn îngropate și impletituri de nuiele ori mănunchiuri de trestie. Pereții interiori erau doar finisați cu lut și văruiți pentru dezinfectare (178).
             
             Se realizează pe acest filon un curent de opinie în negocierile care însoţeau interesele unora sau altora dintre comunităţi şi cetăţeni și în care se reflecta textura interacţională a diversității și interculturalității în spațiul dobrogean. În acest sens Tudor Şoimaru, afirma în 1936 despre Constanţa că: „s-a născut din drojdie de cafea, Afrodită orientală... Cu un şerbet de trandafir şi-o gingirlie ai o filozofie unică. Fără dramă, fără ecuaţii sufleteşti. Localuri de factură orientală, unde, alături de cafea, muşterii puteau să joace zaruri, table sau ghiordum şi să fumeze tutun în schimbul unui preţ relativ mic” (179).
 
             Constanţa și Dobrogea, în general, nu avea numai particularităţi musulmane „birturile deschise de către grecii și bulgarii locului sau cei veniţi din alte părţi ale Orientului  aveau tarafuri care cântau melodiile specifice etniei sau manele turceşti” (180). După 1880, mărcile de interculturalitate nu se limitează la locurile de întâlnire, la muzică şi petrecere ci şi la lucrările administraţiei locale. „În şedinţa Consiliului Comunal din 26 martie 1881, sub preşedinţia primarului Panait Holban, în prezenţa ajutorului Hafuz Regep şi a consilierilor George Caridia, Ion H. Stoian, Odisea Despoti, Gebrail Frenchian, Zat Celebi (au lipsit Abdul Selim şi Solomon Japhet), se analizează abaterea antreprenorului David Birnfeld de la condiţiile contractului privind iluminatul oraşului [...]” (181). Din cercetarea documentelor epocii respective se poate constata că oraşul era condus şi administrat de reprezentanţi ai mai multor etnii mai precis 12 etnii (printre care și bulgari) din câte se compunea la acel moment populaţia Dobrogei și există informații conform cărora:„aceştia reprezentau toată funcţionărimea Dobrogei" (182). După construcţia podului pe Dunăre la Cernavodă a lui Anghel Saligny, Constanţa devine un loc de îmbarcare pentru Istambul.
        Locurile de expunere şi de ofensivă a noilor idei şi mentalităţi dobrogene moderne erau ziarele, administraţia, judecătoria, teatrul, magazinele, saloanele, restaurantele, pieţele publice, locurile de cură. Timpul însuşi căpăta o nouă semnificaţie şi era asociat ideii de mişcare, schimb, profit, tranzacţii, construcţii şi amenajări industriale, s.a. Cele două imagini ale trecutului şi viitorului juxtapuse în culturile tradiţionale tindeau să se excludă în definirea „corectă politic” şi dezirabilă a trendului modernizării spațiului dobrogean mult înapoiat în acea vreme și cu mari decalaje pe multiple planuri. Solidaritatea aceasta avea mai multe motivații care rezultau din sentimentul comunității de interese economice, din sentimentul comunității cultural, din constrângerile religioase sau ideologice .Una din modalitățile cele mai des folosite pentru socializarea în cadrul comunității era plimbarea în zona de promenadă a orașului. Există afirmații conform cărora „această expoziție de toalete și bijuterii și fără întâlnirile tinerilor care se lăsau cuceriți și erau cuceriți era indispensabilă pentru evoluția intelectualicească a urbei” (184). Trebuie însă remarcat faptul că şi minorităţile entice din Dobrogea: tătari, turci, greci, armeni, lipoveni, bulgari, macedoneni, evrei şi-au păstrat cultura proprie, care devine în timp o componentă a culturii dobrogene, conferindu-i un farmec aparte, cosmopolit care se constituie într-o dimensiune a schimbării sociale. Mai mult decât atât, etniile enumerate mai sus şi-au apărat drepturile lor în diverse publicaţii. De exemplu directorul publicaţiei „Steaua Dobrogei. Foaia intereselor locale”, Basile Brănişteanu  publică printre altele „Statutul societăţii de cultură macedo-română” (186), iar în anul 1883 acesta donează 10 lei  pentru şcolile din Macedonia. Alte publicaţii ale minorităţilor din Dobrogea au apărut încă din anul 1896, cum ar fi „Sadakat” („Loialitatea”), revistă săptămânală în limba turcă şi „Şark” („Răsăritul”), ziar în limba turcă, cu caractere arabe şi apariţie neregulată. În ambele publicaţii se milita pentru drepturile populaţiei musulmane (188).
 
             Atât presa românească cât şi cea a minorităţilor din Dobrogea au prezentat pe larg viaţa culturală sub diversele ei manifestări prilejuite de: evenimentele şi sărbătorile locale şi naţionale, vizitele familiei regale precum şi a altor personalităţi de seamă ale vremii, inaugurarea unor importante instituţii culturale, monumente. Declanşarea primei conflagraţii mondiale, stopează pentru o vreme publicaţiile de cultură, acestea fiind reluate în perioada interbelică. Autorităţile locale s-au implicat deseori în viaţa culturală a provinciei, acordând numeroase facilităţi actelor de cultură fie ea locală sau naţională (189).
 
(151) Barbu ȘTEFĂNESCU, Sociabilitate rurală, violență și ritual, Editura Universității din Oradea, 2004, p. 21,
(152) Ioan SCURTU, Viața cotidiană a românilor în perioada interbelică, Editura Rao, București, 2001, p. 76.
(153) Paul L. BERGER, Henry KELLNER, Le marriage et la reconstruction de la realite, Editura Centurion, Paris, 1980, pp.23-28.
(154) Ibidem, p.30.
(155) Dota este cunosctă mai mult sub denumirea de zestre.
(156) Constantin BRĂTESCU, Două statistici etnografice germane în Dobrogea, 15 mai 1917; 17 mai 1918, în Arhiva Dobrogei, vol.II, nr. 1 1919, p. 61.
(157) Ioan SCURTU, Viața cotidiană a românilor în poerioada interbelică, Editura RAO, București, 2001, p.43.
(158) Nichita BONCIOG, art. cit., p. 52.
(159) Pe lângă musulmani şi români, în cazalele dobrogene erau enumeraţi bulgari, ruşi, lipoveni, greci, armeni şi evrei..Adrian RĂDULESCU, Ion BITOLEANU, Istoria Dobrogei, Editura Ex Ponto, Constanța , p.251.
(160) Narcisa ȘTIUCĂ, Coordonate ale vieții de familie la grecii din Izvoarele jud. Tulcea, în, Interetnicitate în Europa Centrală și de Est, Colecția Minorități, vol. IV, Complexul muzeal Arad, 2002, p.53.
(161) Organizată în zona centrală a comunității din localitate, petrecerea consta în alegerea babei, aceasta primind daruri şi bani de la participantele la eveniment. Baba satului era un personaj interesant al comunităţii elene. Avea un rol foarte important fiind moaşa cât şi vindecătoarea bolnavilor. Cunoaşte multe leacuri pentru copii, dar şi pentru diferite boli. Petrecerea se organizează în semn de recunoştinţa pentru faptele bune săvârşite de către acest personaj.
(162) Ibidem, p. 58.
(163) Ibidem, p. 59.
(164) Statistica românească a numărat 52, 52% români în raport cu 47,48% de alte etnii.
(165) Paul TRAEGER, op. cit., p. 284
(166) Ibidem.
(167) Richard J. CRAMPTON, Bulgaria 1878-1918, East European Monogaphs, Boulder Distributed By Columbia University Press , New York, 1983, pp. 29-33.
(168) Anton CARPINSCHI, Cultura recunoașterii, Editura Fundației Academice Axis, pp.24-27 în special subcapitolul Globalizare, multiculturalism și nevoia de recunoaștere unde autorul definește dimensiunea multiculturalismului în contextul conceptual-analitic, al pozițiilor de gândire specifice ideologiilor politice.
(169) În acest sens Constantin Scheletti, parlamentar, fost magistrat și avocat al statului, era băgat la închisoare și amenințat„cu surgunul în Dobrogea, pentru că lucrează să atragă ura și disprețul cetățenilor contra Guvernului datorită neacordării drepturilor politice cetățenilor Dobrogeni. Constantin SCHELETTI, Dobrogea și organisarea ei politică, Tipografia Română, Tulcea, 1880, pp.45-51.
(170) Gheorghe DUMITRAȘCU, în, Aspecte ale situației Dobrogei în perioada noiembrie 1878- mai 1883. Activitatea primului prefect de Constanța, Remus Opreanu, în, Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie A.D. Xenopol,tom XVIII, Iași, 1981, p.297.
(171) Oficialităţile locale au primit şi înregistrat cereri de stabilire în Dobrogea din Tecuci, Covurlui, Tutova, Muscel, Dolj, Mehedinţi, Râmnicu-Sărat, Buzău.
(172) Radu-Dan VLAD, L`idustrialisation de la Roumanie dans la vision de Petre S. Aurelian, în, Revue Roumaine d`Histoire, XXIII, nr. 3, 1984, p. 258.
(173) Daniela BUȘĂ, art.cit., p.77.
(174) Gheorghe PLATON, Liberalismul românesc în secolul XIX: emergență, etape, forme de expresie, în, Cultură și Societate, studii privitoare la trecutul românesc, București, 1991, pp.94-96.
(175) Răzvan LIMONA, op. cit., p.125.
(176) Paulina POPOIU, Antropologia habitatului în Dobrogea, Editura Oscar Print, București, 2001, p.138; a se consulta și Răzvan LIMONA, Populația Dobrogei în perioada interbelică, Editura Harvia, Tulcea, 2009, p.125.
(177) Argentina BĂRBULESCU, Arhitectura, Casa țărănească, Biserici sătești,Maria Magiru, (coord.), Dobrogea –studiu etnografic- Românii autohtoni, vol.I, Muzeul de Artă Populară, Constanța 2003, p.81.
(178) Ibidem.
(179) Tudor ȘOIMARU, Constanţa 1936, în, Păuleanu Doina, (coord.) Constanţa 1878-1928. Spectacolul modernităţii târzii, vol.1, Ed. Arcade, Constanţa, 2005, p. 139.
(180) Nicolae G. IONESCU, Euterpe la Tomis, 1981 în, Păuleanu Doina, op.cit., p. 129.
(181) D.J.A.N. Constanţa, dosar nr. 1/1881, f. 14.
(182) Petre GRIGORESCU, Odinioară şi acum, 1901 în, Păuleanu, Doina, op.cit., p. 138.
(183) Ion RÂȘNOVEANU, Preocupări mondene în Dobrogea interbelică, în, Valentin Ciorbea, (coord), ***Dobrogea 1878-2008-Orizonturi deschise de mandatul european, Editura Ex Ponto, Constanța, 2008, pp. 437-439.
(184) Ioan ADAM, Constanța pitorească cu împrejurimile ei, București, Editura Minerva, 1908, p. 35.
(185) Nu este de origine macedoneană aşa cum am fi tentaţi să credem.
(186) „Steaua Dobrogei. Foaia intereselor locale”, an. I, nr. 1, 27 noiembrie, 1879.
(187) Echivalentul a două zile de efort a unui muncitor cu carul tras de 4 boi sau a patru zile de prestaţie a unui muncitor cu braţele, după cum reiese din documentele Arhivelor Naţionale Centrale, fond Primăria Constanţa, dosarele 16/1879, 22/1890 şi fond Prefectura Constanţa, dosar 1/1905-1912.
(188) Ali-Ekrem MEHMET, Din istoria turcilor dobrogeni, Bucureşti, Editura Kriterion, 1994, p. 182-187.
(189) Un alt document, neexploatat de istorici pentru a sublinia activitatea edililor constănţeni şi preocuparea lor constanţă pentru binele turiştilor veniţi la mare se păstrează la Arhivele Naţionale Constanţa, fond Primăria Constanţa, dosar 12/1900, f. 53-57, şi constituie o interesantă corespondenţă între Serviciul tehnic al Primăriei şi Ministerul de Interne referitoare la amenajarea unui teren de tenis pentru distracţia publicului sosit în staţiunea balneară Constanţa.

Comentarii: 0

Pentru a adăuga un comentariu, trebuie să va logati la contul dvs. Puteti face acest lucru prin