Dobrogea - scurt istoric

În stadiul actual al cercetărilor, nu se poate vorbi despre urme de activitate ale unor grupuri umane care să depăşească o vechime mai mare de aproximativ 100.000 ani. Pe teritoriul dobrogean se trece la o viaţă stabilă, de agricultori şi crescători de animale prin mileniul al VI-lea a.Chr. În acest sens trebuie amintită locuirea comunităţilor de la Hârşova, încadrată în cultura Boian, iar în epoca neoliticului timpuriu şi mijlociu se dezvoltă aici cultura Hamangia. Folosirea uneltelor din piatră şlefuită dă un impuls fără precedent celor două compartimente de viaţă economică tradiţionale: cultivarea primitivă a plantelor şi creşterea animalelor.

             Către a doua jumătate a mileniului III a.Chr. Dobrogea se integrează orizontului eneolitic de pe teritoriul Europei de sud-est. Cultura Gumelniţa se dezvoltă pe arii geografice ce se întind din Câmpia Munteniei până în Dobrogea şi nord-estul Bulgariei. Specific pentru această cultură este meşteşugul olăritului, în cadrul căruia apar vase antropomorfe şi zoomorfe.

             La începutul mileniului III a.Chr. peste cultura Gumelniţa se suprapune în Dobrogea şi nord-estul Munteniei cultura Cernavodă I. Aceasta ia naştere odată cu pătrunderea dinspre stepele nord-pontice a unor triburi cu preocupări preponderent pastorale şi încheie perioada eneoloitică.

             Noile populaţii ce pătrund în acest spaţiu sunt cunoscute ca indoeuropeni, fiind constituite din triburi de păstori din Asia apuseană şi Europa răsăriteană. Domesticirea calului este un aspect important al acestei perioade, iar din punct de vedere arheologic poate fi enunţat un mormânt tumular de la Casimcea, cu vârfuri de lance, lame din silex şi răzuitor, două topoare din silex şi o figurină reprezentând un cap de cal. Alte două morminte tumulare din aceeaşi epocă au fost cercetate la Constanţa.

             Din epoca bronzului în Dobrogea datează o statuie menhir, descoperită la Ceamurlia de Jos şi datată la mijlocul mileniului II a.Chr. Placa de calcar reprezintă schematic o figură feminină cu atribute ale puterii şi fecundităţii. Monumentului îi este atribuit un caracter apotropaic, de îndepărtare din vecinătatea unui mormânt a spiritelor rele şi a răufăcătorilor. De la Medgidia provine o sabie miceniană, datată în sec. XIV a.Chr., prezenţa căreia confirmă pentru această perioadă legăturile cu lumea elenă. Epoca bronzului se încheie în acest spaţiu la începutul sec. XII a.Chr.

             Populaţia Dobrogei se încadrează din prima epocă a fierului - Hallstatt (sec. XI-V a.Chr.) în marea entitate etnică carpato-balcanică, identificată ca fiind tracii. Apariţia şi stabilirea grecilor la Pontul Euxin, fenomen cunoscut sub denumirea de colonizarea greacă, are loc între sec. VIII şi sec. VI a.Chr. Cele mai importante oraşe întemeiate aici sunt Apollonia, Messembria, Odessos, Callatis, Tomis, Histria, Tyras. Cea mai veche colonie grecească din Dobrogea este Histria, cetate milesiană de pe malul lacului Sinoe, datând din sec. VII a.Chr. Pentru Tomisul antic, Constanţa de astăzi, izvoarele menţionează mai multe toponime, dintre care cele mai cunoscute sunt Tomis sau Tomi. Callatis, Mangalia actuală, este o creaţie doriană a Heracleei Pontice. Raporturile noilor veniţi cu geţii, stabilite de Histria din sec. VII a.Chr. iar de Tomis şi Callatis aproximativ un secol mai târziu se vor dovedi avantajoase: atât grecii, cât şi localnicii se vor influenţa reciproc, aspect reflectat în domeniile economic şi cultural.

             În a doua epocă a fierului – La Tene (sec. V-IV a.Chr.) îşi face simţită prezenţa în mediul autohton şi influenţa scitică, evidenţiată de un pumnal de tip akinakes care a aparţinut unei căpetenii tribale locale.

             Comerţul Histriei cu populaţia locală este uşurat în acestă perioadă de apariţia monedei ”cu roată” şi legenda ISTPIH – numele cetăţii, derivat din denumirea Dunării. Puterea executivă se exercită de către un colegiu de arhontes. Fiind de aceeaşi origine ioniană, Tomisul a fost organizat identic. Sunt atestaţi arhonţi cu atribuţii administrative şi hegemoni cu rol militar. La Callatis exista Adnarea şi Sfatul, cinci demiurgi, substituiţi mai târziu de arhonţi, precum şi strategi cu sarcini militare.

             Către a doua jumătate a sec. IV a.Chr. la gurile Dunării au loc importante transformări social-economice şi politico-culturale. Împinse de sarmaţi, neamurile sciţilor vor pătrunde spre sud, îndeosebi în zona litorală, ocupând sub conducerea regelui Ateas unele poziţii: în urma unor lupte aprige cu localnicii conduşi de Rex Histrianorum, Ateas a cerut ajutor regelui macedonean Filip al II-lea (359-336 a.Chr.). În acest timp “regele histrienilor” moare, sciţii sunt înfrânţi, iar Ateas este ucis. Autoritatea noilor cuceritori va spori şi mai mult în timpul lui Alexandru cel Mare, a cărui campanie din 336-335 la Dunăre, împotriva tribalilor, are drept rezultat întărirea poziţiilor cucerite anterior.

             Contactul sciţilor cu geţii se accentuează din sec. IV-III a.Chr. Argumentul pentru aceasta îl constituie monedele de argint cu efigiile unor căpetenii scitice, aşa-numiţii basilei, bătute în atelierele din Callatis şi pe care pot fi identificate numele: Kanites, Sariakis, Akrosex şi Karapses. Prin contactul permanent cu populaţia autohtonă, sciţii din Dobrogea vor sfârşi prin a fi asimilaţi, piezându-se în marea masă a geţilor. Oricum, lor li se datorează denumirea regiunii dintre Dunărea Inferioară şi Marea Neagră, aceea de Sciţia Mică, prin antiteză cu imensa zonă a sciţilor nord-pontici.

             În cadrul regatului geto-dac al lui Burebista, de la mijlocul sec. I a.Chr. Sciţia Mică cunoaşte o dezvoltare considerabilă pe plan social, economic şi politic. Prezenţa organizată a geto-dacilor în Dobrogea, chiar şi după dispariţia lui Burebista în anul 44 a.Chr., a fost evidentă.

             După moartea lui Burebista, statul dac se fărâmiţează. Cele trei autorităţi getice din Dobrogea, Rolex, Dapix şi Ziraxes dau posibilitatea romanilor să se înstăpânească în Sciţia Mică. Aceasta cade sub dominaţia romană (din 29-28 a.Chr.), care va dura aproape şapte veacuri.

             După o perioadă de prosperitate economică, politică şi culturală (sec. I a.Chr. – sec. III d.Chr.) urmează una de migraţii, plină de consecinţe nefaste în sec. IV-VII. Ultimele dintre ele sunt cele ale pecenegilor, uzilor, cumanilor şi tătarilor.

             Izvoarele documentare probeză incontestabil că Mircea cel Bătrân era stăpân în Dobrogea încă din anul 1388. Tot în această epocă trebuie plasată şi formarea statului feudal Dobrogea. Ulterior, locuitorii români de aici înfruntă o lungă perioadă de asuprire, atât pe plan social-economic, cât şi cultural-spiritual, sub dominaţie străină. Dar conştiinţa lor etnică şi apartenenţa la o civilizaţie superioară le-a insuflat vitalitatea şi spiritul de conservare.

             Revenirea Dobrogei în 1877 la statul român a marcat începutul unei dezvoltări a regiunii pe toate planurile.