Muzee din Constanta si exemple de monumente istorice descoperite pe teritoriul Dobrogean

             Aşezarea de la Albeşti este plasată la limita de vest a teritoriului coloniei doriene Callatis. Zona fortificată, de formă rectangulară, ocupă o suprafaţă de cca. 3200 m2. Spre Est, Sud şi Vest de aceasta locuirea se întinde pe o suprafaţă de cca. 12 ha. Fortificaţia propriu-zisă cunoaşte trei etape constructive: primele două ocupând suprafeţe aproximativ egale, se plasează spre mijlocul şi în a doua jumătate a sec. IV a. Chr./eventual sfârşitul sec. IV/începutul sec. III a. Chr.; etapa a treia, care reprezintă şi o extindere a suprafeţei fortificate spre Sud, se plasează în sec. III a. Chr. (după primele decenii ale secolului până spre sfârşitul lui sau începutul secolului următor).

             Amenajarea spaţiului interior al fortificaţiei se plasează între aceleaşi limite cronologice. Locuinţele, mai bine păstrate de-a lungul laturii de Nord, prezintă o ordonare spaţială continuă, paralelă incintelor: se sprijină pe incinte şi sunt delimitate între ele prin ziduri perpendiculare pe incinte. Etapa a III-a lasă impresia unei structuri urbane noi, orientată mai puţin în reutilizarea sau adaptarea la structurile anterioare.

             Cantitatea materialelor arheologice şi, mai ales, natura acestora (statuete, reliefuri şi altare ceramice, vase de tip kernos) ne determină să atribuim unor încăperi o destinaţie specială (eventual de cult).

             Observaţiile ne dau voie să vorbim pentru secolele IV-III a. Chr. şi de o locuire a platoului în imediata apropiere a aşezării fortificate.

             Materialul arheologic recuperat este numeros şi variat: recipiente amforice şi ştampile, vase de uz casnic, importate sau de provenienţă locală, statuete şi reliefuri ceramice, obiecte din os sau din metal, monede etc. Categoria cea mai bine reprezentată din punct de vedere cantitativ este cea a amforelor. Prezenţa produselor amforice înregistrează spre sfârşitul sec. IV şi prima parte a secolului următor o perioadă de apogeu comercial. De la mijlocul sec. III a. Chr. până spre sfârşitul secolului datează cea de a doua perioadă de apogeu, mai puternică decât prima, marcată în special de produse de Rhodos, Sinope, Cnidos şi de altele, mai puţin numeroase, din Chersones, Cos şi Paros.

             Ceramica uzuală este reprezentată, în ordinea frecvenţei, de lekythoi; castroane de formă hemisferică, căni, platouri, unguentarii şi opaiţe. Dintre piesele attice reţinem câteva boluri simple sau cu decor imprimat în interior şi kantharoi cu corp înalt şi caneluri verticale.

             Materialul ceramic figurativ – statuete şi aplice ceramice – se dovedeşte deosebit de semnificativ în conturarea spiritualităţii unei aşezări rurale de epocă elenistică. Reprezentările aparţin, în ordinea frecvenţei, Cybelei, Afroditei, Demetrei, lui Dionysos şi Apollon.

             Majoritatea exemplarelor aparţin secolului III a. Chr. şi câteva secolului IV a. Chr. Deşi nu excludem o eventuală prezenţă a lor şi în sec. II a. Chr., contextele arheologice cercetate nu par să o susţină. Piesele de caracter local indică prezenţa unor tradiţii mai vechi, legate de imaginea şi funcţia idolilor primitivi, elemente care nu vin în contradicţie cu ideologia grecilor.

             O categorie importantă şi bine individualizată o reprezintă ceramica autohtonă; ea apare în forme şi tehnici care continuă tradiţia hallstattiană mai veche şi totdeauna împreună cu ceramica de provenienţă greacă.

             Influenţa ceramicii greceşti se manifestă prin forme locale, lucrate la roată, imitând recipiente greceşti sau sud-tracice.

             Cercetările de la Albeşti au pus în evidenţă materiale arheologice şi de altă natură, amintind ocupaţiile casnice ale torsului şi ţesutului (greutăţi pentru războaiele de ţesut şi fusaiole), orientarea economică spre agricultură (mortaria şi buze de chiup) şi comerţ (ponduri). Între obiectele de metal cu destinaţie diversă (spatule, aplice, vârfuri de săgeţi, obiecte de podoabă) cu mult cele mai importante sunt monedele. Apariţia unei monede de argint bătute la Callatis, aflată chiar în emplectonul incintei a II-a a uneia aparţinând Aegynei şi a unui exemplar emis de Histria în sec. IV a. Chr., indică o circulaţie de valori cu centre greceşti cunoscute. În ultimul nivel de locuire, notăm apariţia unei monede aparţinând regelui scit Sariakes. Alte emisiuni callatiene aparţin, în general, secolului III a. Chr.

             Coordonatele politice între care îşi desfăşoară existenţa cetatea sunt mai puţin clare. Fără îndoială, prima incintă este legată de procesul apariţiei aşezărilor de tip mixt, în care, în sec. IV a. Chr., elementele etnice de bază (autohtoni şi greci, între care nu excludem şi unele prezenţe scitice documentate în zonă), sunt quasiegal reprezentate. Construcţia celei de a doua incinte, mai întărite, demonstrează caracterul militar (sau strategic) defensiv al fortificaţiei. Probabil fortul din faza a II-a de la Albeşti se înscrie în acţiunea regelui macedonean Lysimach pentru controlul teritoriului şi al principalului drum dintre Callatis şi oraşele din sud. Faza a III-a demonstrează o existenţă înfloritoare a aşezării, la adăpost de orice evenimente care, chiar dacă au avut loc au afectat într-o anumită măsură numai Callatida, nu şi teritoriul ei.

             Căderea economică de la sfârşitul sec. III a. Chr. şi începutul secolului următor nu vrea să însemne şi sfârşitul existenţei aşezării de aici, ci numai începutul unei perioade de răscruce din viaţa sa, datorată unor evenimente care au avut loc spre începutul sec. II a. Chr.

             Aşezarea de la Albeşti cu un puternic caracter „citadin”, cu edificii şi trame stradale, apărată de puternice ziduri de incintă, are atributele unui frourion, construit după model grecesc, în chora coloniei doriene Callatis. 

             La 3 iunie 2006 a avut loc inaugurarea muzeului de istorie locală AXIOPOLIS. S-a adăugat prin acest muzeu un simbol al oraşului Cernavodă, alături de alte simboluri: Podul inginer Anghel Saligny, Podul Sfânta Maria, Centrala Nuclear-Electrică, Ecluza, toate legate de bătrânul Danubiu.

             În cadrul muzeului puteţi admira celebrele stauete „Gânditorul şi perechea sa”, descoperite pe dealul Sofia şi aparţinând comunităţilor neo-eneolitice din zona Dunării.

             Vestigiile materiale ale stăpânirii şi prezenţei romanilor la Axiopolis provin din cetatea antică şi din cariera de piatră.

             Capidava este una dintre cetăţile construite în timpul împăratului Traian, în cadrul măsurilor de întărire a limes-ului dunărean. Cetatea a fost construită pe u masiv stâncos a cărui formă a determinat şi forma şi orientarea castrului: un patrulater cu laturile lungi paralele cu fluviul. Fiind în primul rând o staţiune militară era firesc ca aici să staţioneze o serie de corpuri de trupă. După ce a fost construit de detaşamente din Legiunile a V-a Macedonica şi a XI-a Claudia, aici au fost cantonate cohors I Ubiorum (până la 143), apoi cohors I Germanorum (până la 243). În epoca romano-bizantină sunt atestate: vexillatio Capidavensium, cuneus equitum Solensium şi cuneus equitum scutariorum.

             Cetatea a fost distrusă în mai multe rânduri de diversele atacuri şi refăcută; zidurile masive care se văd şi astăzi au fost ridicate la refacerea din secolul 4. Cercetările arheologice care au început la Capidava în anul 1924 şi continuă şi astăzi, au adus la lumină numeroase materiale cu ajutorul cărora se reconstituie istoria locului şi a zonei. Ştim că aici a fost şi o staţiune vamală; instalaţia portuară descoperită pe malul fluviului poate fi o dovadă că aici era un punct de staţionare pentru Classis Flavia Moesica, flota care patrula pe Dunăre.

             Izvoarele scrise ne spun că aici era unul dintre cele 16 sedii episcopale; bazilica s-a descoperit, la fel şi o serie de artefacte cu simbolistică creştină. În interiorul cetăţii au fost dezvelite mai multe construcţii: corpul de gardă; un cartier cu Edificii compuse din mai multe încăperi; străzi cu canalizare; terme private. Pe lângă monumentele din teren descoperirile de patrimoniu mobil sunt numeroase şi deosebit de spectaculoase.

             Muzeul Carsium – Hârşova a fost deschis în prezenţa Regelui Carol I, a Reginei Elisabeta şi Familiei Regale, la 1 mai 1904. Distrus în primul război mondial este deschis la 29 mai 1926 de Regele Ferdinand şi Regina Maria la 29 mai 1926. A fost închis în anii regimului ceauşist redeschis la 20 aprilie 2006 de Regele Mihai şi Regina Ana.

             Muzeul adăposteşte obiecte arheologice de importanţă excepţională din aşezarea neolitică de la Hârşova: unelte din silex, vase, podoabe, reprezentative pentru civilizaţia spaţiului dunărean de acum 6500 ani. Majoritatea au făcut parte dintr-o expoziţie găzduită de Paris şi alte oraşe din Franţa precum şi din România în anii 1997-2000. Alături de acestea descoperirile din cetatea romană şi romano-bizantină Carsium, constând din vase din ceramică, opaiţe, monede precum şi din fortificaţia şi aşezarea medievală, fac dovada unei strălucite civilizaţii pe aceste meleaguri pe o perioadă istorică de aproape 7 milenii. Muzeul Carsium Hârşova reprezintă în acelaşi timp un centru de cercetare pentru aşezarea neolitică şi cetatea Carsium, acolo unde participă specialişti şi studenţâi din ţară şi din străinătate. 

             Așezarea eneolitică de la Cheia se încadrează într-o zonă carstică, care a asigurat, în decursul timpului, o serie de circumstanțe, care au fost propice pentru viață. Acesta este site-ul de la descoperirea celei mai vechi urme de locuire în spațiul situat între Dunăre și Marea Neagră ( " Pestera Liliecilor " - 600.000 BC ) și cele mai vechi fosile umane ( " La Adam " Pestera - din epoca Gravettian ) .

             Comunitățile Hamangia au trăit în această regiune începând cu eneoliticului timpuriu ( aproximativ la mijlocul mileniului 5 î.Hr. ), reprezentând primii oameni agricole din această țară. Pornind de la descoperirea acestei culturi ( 1952 ), arheologii au fost fascinați de originalitatea de manifestări artistice și spirituale și -au căutat originea în sectorul Anatolia. Creațiile cele mai emblematice sunt cele două figurine descoperite în necropola de la Cernavodă, numit, în literatura de specialitate, Gânditorul și consoarta lui. În aceleași necropola, au fost identificate anumite practici speciale, practici a căror semnificație rămâne greu de descifrat gropi rituale cu cranii și alte oase umane ( doar unele dintre ele într-o conexiune anatomică ), alături de oferte de animale.

             Cercetările arheologice întreprinse în așezarea Hamangia au subliniat aspecte noi ale economiei, ale vieții interne, dar mai ales de complexitate spirituală a comunităților vechi. Ajungand la un platou în apropierea râului Casimcea, nou-venitii au construit locuințele lor, numai după ce au efectuat ritualuri fondatorii: bucăți mari de animale ( bovine, ovine și caprine, porcine ), au fost asezate în stratul de plasament locuinței, sub conturul pereților. Partea cea mai consistentă vine de la un vițel, poate nu întâmplător, dacă luăm în considerare faptul că cercetarea arheo - zoologica a demonstrat rolul important jucat de bovine în alimentația comunitatilor. Cheia este, de asemenea, locul unde s-a constatat, pentru prima dată, că tehnica de construcție este mult mai evoluata decât se credea a fi, o lungă perioadă de timp.

             În interiorul locuințelor examinate, inventarul arheologic este deosebit de abundent și variat : ceramică de modă pe roata lentă ( multe dintre ele de calitate fină ), piatră, lut, os și instrumente de cupru. Piesele de silex, numeroase și foarte elaborate, au un caracter microlithic pronunțat. Piesele de material dur, de origine animală, sunt la fel de frumos lucrate: acele oase și mânere, perle din scoici ( Spondylus , Dentalium ), mistreț -pandantive Tusk. Dintr-un punct de vedere artistic, artele plastice ale acestei culturi sunt excepționale. Mai multe figurine de lut și o mică amuletă antropomorfă din Spondylus au fost descoperite la Cheia . Urmele ocru roșu observat in zona genitala a unei statui feminine sugerează alte practici magice.

             Descoperirile recente demonstrează că această civilizație antică ascunde încă multe secrete și nu este suficient investigată. În prezent, site-ul arheologic de la Cheia reprezintă numai cercetarea sistematică a acestei culturi din România. Având în vedere densitatea populației din zonă, considerăm că este necesar să se elaboreze un amplu proiect interdisciplinar de cercetare, care ar putea stabili cronologia completă și implicit, o periodizare clară, de reconstrucție a mediului arhaic, a tehnologiilor ceramice și litice, a unor aspecte legate de viața de fiecare zi. Numai astfel și nu intuitiv, poate problema originii acestor comunități să fie rezolvată, comunități, care sunt atât de speciale în peisajul de sud-est al eneoliticului european. 

             Cetatea Histria – prima colonie greacă de pe ţărmul de vest al Mării Negre şi cel mai vechi oraş de pe teritoriul României – a fost întemeiată pe la mijlocul secolului al VII-lea a. Chr. (anul 657 a. Chr. după istoricul Eusebius), de colonişti veniţi din Milet. Oraşul a avut o dezvoltare neîntreruptă timp de 1300 ani, începând din perioada greacă până în epoca romano-bizantină. La sfârşitul secolului al VI-lea şi în cursul secolului al VII-lea p.Chr. cetatea a fost distrusă de atacurile avaro-slave şi părăsită treptat de locuitorii săi.

             Rămase multă vreme necunoscute, ruinele cetăţii au fost cercetate pentru prima dată în anul 1914 de arheologul Vasile Pârvan. Acropola greacă aflată mult timp sub ruinele cetăţii târzii, era rezervată zonei sacre, un sector de maximă importanţă în viaţa oraşului destinat manifestărilor religioase. În secolul VI a. Chr. zona era deja constituită, dovadă fiind templul lui Zeus şi cel al Afroditei descoperite aici.

             În perioada clasică se instaurează la Histria un regim democratic (eveniment reflectat de Aristotel) şi oraşul aderă la Liga maritimă ateniană. Comerţul intens i-a permis să emită, pe la jumătatea sec.V a.Chr. monedă proprie. După o scurtă perioadă de stăpânire a regeului Burebista, urmează includerea definitivă în graniţele Imperiului Roman, în urma campaniei conduse de M.Licinius Crassus din anii 29-27 a. Chr.

             Săpăturile arheologice au scos la iveală numeroase monumente incluse în circuitul de vizitare al cetăţii. Remarcabilă este incinta romană târzie, cu poarta principală şi turnurile de apărare.

             Obiective importante sunt şi basilicile (laice şi de cult) şi o serie de edificii publice din perioada romano-bizantină construite la adăpostul incintei târzii.. Multitudinea şi diversitatea materialului arheologic descoperit aici l-au determinat pe Vasile Pârvan să denumească Cetatea Histria, drept „Pompeiul Românesc”.

             La marginea de sud a oraşului Ovidiu a fost descoperită o fortificaţie de tip quadriburgium (cu patru turnuri de colţ) cu dimensiunile de aproximativ 59 x 47 m. Aşezarea se află pe malul lacului Siutghiol (fost golf al Mării Negre în antichitate), chiar în dreptul cunoscutei insule Ovidiu. Săpăturile, începute în 1979, continuă şi în prezent. Cercetările au demonstrat că acest fort a fost construit în secolul al VI-lea, cel mai probabil în timpul împăratului Justinian, peste ruinele unui complex de locuire din sec. IV-V care are ca monument reprezentativ o bazilică creştină.

             Zidurile fortificaţiei, groase de 3 m, sunt construite din piatră şi cărămidă. Turnurile din colţurile de NV şi SV sunt de formă circulară, iar cele din colţurile de NE şi SE sunt dreptunghiulare. În interior a fost pus în evidenţă un singur edificiu, care avea rol de magazie.

             Acest tip de fortificaţie este foarte răspândit în epoca romană târzie şi bizantină timpurie, fiind utilizat de mici unităţi militare. Fortul de la Ovidiu avea menirea de a apăra zona din imediata apropiere a oraşului Tomis şi în special un mare apeduct din piatră care alimenta metropola pontică. Acest apeduct îşi are izvorul de captare la circa 1 km spre nord şi un tronson din el a fost cercetat în imediata apropiere a fortificaţiei, la circa 30 m spre vest. 

             Mărturiile arheologice au demonstrat că apariţia şi stabilirea grecilor în zona peninsulară a oraşului Constanţa s-a produs , cândva, în sec. VI a. Chr. În epoca elenistică importanţa oraşului creşte; bogăţiile acumulate permit locuitorilor să ridice edificii publice şi private elegante, din piatră sau marmură, apeducte ş.a. Începând cu secolul I a. Chr. situaţia geopolitică a întregului ţărm vest-pontic suferă transformări, prin apariţia romanilor în anii 72-71 a. Chr., moment în care oraşele trec sub autoritatea lor, iar în jurul anilor 55 a.Chr., sub cea a regelui Burebista (pănă la moartea sa din anul 44 a. Chr.) Referiri ample la viaţa tomitană de la începutul sec. I p. Chr. sunt cuprinse în opera lui Ovidiu poet roman exilat în anul 8 p. Chr. din ordinul împăratului Octavian Augustus. Tomisul devine a doua patrie a nefericitului sulmonez, care îşi află aici sfârşitul în anul 17 p.Chr., fiind îmormântat, după cum susţin ştiri literare târzii, la intrarea în cetate – ante oppidi portam. Urmează un şir de măsuri administrative ce culminează cu înfiinţarea în anul 86 p.Chr., în timpul împăratului Domiţian a provinciei Moesia Inferior (care coincide în linii mari, cu actuala Dobroge). Tomisul devine în sec.II p.Chr. reşedinţă de provincie şi cunoaşte maxima dezvoltare urbană, neegalată, pentru această perioadă, de nici o altă cetate din Pontul Stâng.

             Începând cu veacul al III-lea p.Chr. pax Romana este tot mai des tulburată de invaziile carpo-goţilor, de natură să prejudicieze considerabil viaţa Tomisului, recunoscut în documentele epocii ca “prea strălucita metropolă şi capitală a Potului Stâng”. Oraşul îşi păstrează statultul de capitală a provinciei – Scythia Minor de data aceasta -, şi în sec.IV-VI p. Chr.

             Edificatoare rămân: Edificiul roman cu mozaic - unul dintre cele mai mari din lumea romană, termele, precum şi descoperirile de monede, ceramică, inscripţii, fragmente arhitectonice şi sculpturale, etc.

             Importanţa spirituală a Tomisului creşte în momentul când religia creştină devine oficială în imperiu, în timpul împăratului Constantin cel Mare (306-337). Izvoarele menţionează mai mulţi episcopi ai oraşului: Gerontios, Theotimos, Timotei, Ioan ş.a.

             În perioada bizantină, în sec. VIII – XII Tomisul va fi cunoscut şi sub numele de Constantiana sau Constantia, nume preluat, se pare, de la dinaşti ai familiei imperiale din secolul al IV-lea p.Chr.
De la nord la sud, principalele obiective vizitabile ale vechii cetăţii sunt: zidul de incintă situat de-a lungul bulevardului Ferdinand, Edificiul roman cu mozaic, aflat în Piaţa Ovidiu, Termele, de pe faleza de vest, spre prima intrare în port, cartierul antic din Parcul Catedralei, cu 12 niveluri arheologice care acoperă o perioadă de 13 secole din istoria cetăţii Tomis şi îi certifică vechimea încă din secolul al VI-lea a. Chr.
Numeroasele mărturii arheologice ale anticului Tomis pot fi admirate în expoziţia Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie din Constanţa, situat în Piaţa Ovidiu la nr. 12.

             Cetatea a început să fie cercetată arheologic de către arheologul şi istoricul Grigore Tocilescu între anii 1891-1909. Săpăturile au fost continuate de alţi specialişti ca George Murnu, Paul Nicorescu şi numeroşi alţi arheologi. Ridicată pe locul unei aşezări autohtone, oraşul roman a fost populat cu veterani şi elemente civile romane. Condiţiile geografice şi economice favorabile au permis transformarea aşezării romane într-un centru urban înfloritor (ridicat la rangul de municipium), din cea de a doua parte a secolului II p. Chr. În urma săpăturilor arheologice au fost identificate edificii publice şi private, reţele stradale (via principalis şi numeroae via secundaris), de canalizare şi apeducte, o cisternă pentru aprovizionarea locuitorilor cu apă potabilă, terme, portice etc. După trecerea unor perioade mai tulburi datorate atacurilor populaţiilor migratoare, la începutul secolului IV cetatea este rezidită sub împăraţii Constantin cel Mare şi Licinius.

             Printre monumentele de evidenţiat în cadrul cetăţii sunt de enumerat zidul de incintă (cu o fază preconstantiniană de construcţie datând de la sfârşitul secolului III p. Chr.şi numeroae turnuri şi bastioane), cele patru porţi (de vest-încadrată de două turnuri în formă de U-, de est-încadrată tot de două turnuri în formă de U-, de sud-încadrată de două bastioane patrulatere masive- şi, probabil, cea de nord), via principalis (lungă de 300 m şi o lăţime de 14 m, înzestrată cu portici viales), cele şase basilici (cimiterială, „de marmură”, cisternă, forensis, cu transept şi basilica simplă). Porţile de vest şi est aveau un sistem de închidere în canaturi, fixate cu un drug de fier pe dinăuntru. Amintim şi faptul că porţile cetăţii (mai ales cele de est şi vest) asigurau legăturile cu drumul imperial ce străbăteau Dobrogea romană de la sud spre nord, prin centrul provinciei şi se întâlnea în cetate cu drumul ce lega Durostorum cu coloniile greceşti de pe coasta marină.

             O ultimă perioadă de înflorire se înregisrează începând cu sfârşitul secolului V p. Chr. şi până în a doua jumătate a secolului VI p. Chr., în vremea împăraţilor Anastasius şi Justinian când cetatea devine un important centru civil şi religios.

             Invazia avaro-slavă din anul 586 a afectat puternic cetatea, răpindu-i caracteristicile urbane. Totuşi, viaţa a continuat să se deruleze pe ruinele vechiului oraş şi după această dată, căpătând forme mai modeste specifice secolului al VII-lea.

             Cercetările arheologice sistematice de la cetatea Ulmetum (Pantelimonul de Sus) au început în anul 1911, sub conducerea lui Vasile Pârvan (cetatea a fost primul obiectiv de importanţă studiat de Pârvan în Dobrogea) şi s-au încheiat, în această primă fază, după patru campanii. Reluarea lor s-a făcut în anul 2004, continuând până astăzi, fiind conduse de Ghiorghe Papuc, din colectiv făcând parte: Z. Covacef, C. Băjenaru, C. Nopcea, G. Talmaţchi şi Lungu Liviu. Dacă primele cercetări dezvăluiseră fortificaţiile (zidul de incintă cu porţile şi turnurile), o importantă clădire de epocă târzie (în sectorul de est), numeroase fragmente de ziduri, gropi de provizii artefacte şi, mai ales, inscripţii (Ulmetum fiind un adevărat tezaur de documente epigrafice de provenienţe diferite), campaniile reluate în 2007 au fost nu mai puţin fructuoase. În sectorul de vest s-au scos la iveală vestigiile unor importante construcţii şi s-au continuat cercetările la poarte de S-V. În sectorul de nord au fost identificate alte fragmente de ziduri, gropi de provizii şi artefacte, s-au făcut precizări importante privind stratigrafia cetăţii şi s-au descoperit două morminte de inhumaţie (dintre care unul, de femeie, cu inventar bogat). În sectorul de est: resturile unor clădiri, monede, un mormânt de copil. În sectorul de sud: o basilică şi fragmentele zidurilor unor clădiri. Totodată, s-au făcut noi cercetări la zidurile incintei.

             În stadiul actual al cercetărilor, putem schiţa evoluţia în timp a Ulmetum-ului: probabil, aşezare rurală, din sec. al II-lea, fortificaţie din sec. al V-lea, distrusă mai apoi, având însă o evoluţie restaurată (şi, probabil, extinsă) sub Iustinian I (v. şi textul din Procopius, De aedificii...) şi, apoi, definitiv distrusă de avaro-slavi, cu urme de locuire în secolul al VII-lea d.Chr.